Până nu demult, aveam în satele noastre fântâni și bunare de unde luam apă pentru oameni, pentru vite. Ce-i drept, unii mergeau mai mult, alții mai puțin până la sursa de apă, în funcție de locul unde își avea casa. S-a întâmplat minunea și în aproape toate comunei noastre s-a introdus rețea de apă. Fiecare familie s-a trezit că are robinet în curte, în casă, unde a fost nevoie și că apa abia așteaptă să curgă. Apă la șurub, ce-i drept, dar apă potabilă, adusă cu greu și cu multă cheltuială tocmai de la Valea Morilor, de la izvoarele Pleșuvei din Colibași. Era mândri, că beneficiem și noi de avantajele civilizației. De ce ne mai trebuiau nouă, – tocmai nouă! -, fântâni și bunare? Pe unele le-am înfundat. Azi, spre exemplu, doar cei mai vârstnici mai știu unde au fost vechile bunare din care s-au alimentat cu apă bătrânii noștri sute de ani. Mai sunt doar vreo cinci bunare în sat, dacă socotesc eu bine și acelea mai mult de decor. În Bârda era Bunarul Linieștilor și Fântâna Mare cu cele trei bunare din jurul ei, unde nu a secat apa niciodată. Cât au fost secetele de mari, acolo nu s-a terminat apa. Au luat apă cu gălețile, cu bidoanele, cu butoaiele, cu cisternele, cu vasele pe care le-a avut fiecare, ziua, câteodată și noaptea. Au folosit pentru nevoile casei, pentru adăpatul vitelor, pentru udatul grădinilor. De multe ori au venit și din Bobaița să ia apă din Bârda de la aceste surse, pentru că la ei secaseră toate izvoarele. De când a venit apa la robinet, lucrurile s-au schimbat….! Din păcate, în rău!
Seceta cumplită de anul acesta din zona noastră au făcut ca izvoarele din Valea Morilor să nu mai poată asigura necesarul de apă pentru comuna noastră. Au început restricționările. A fost câte o zi în care n-am avut apă la robinet, alteori câte două și chiar trei. Când a venit apa, a curs câteva ore și s-a oprit. Atunci ne-am adus aminte de fântânile și bunarele vechi, lăsate din moși-strămoși ca să ne astâmpere setea. Unele erau înfundate, așa cum am spus. La insistența primarului, câțiva săteni au încercat să curețe fântânile și bunarele. A fost strigător la cer să găsească în Bunarul Linieștilor câini morți, iar în Fântâna Mare și în bunarele din apropiere încălțăminte, bidoane, tot felul de mizerii. Dacă la Fântâna Mare instalaseră bârdenii cândva uși metalice la intrare, pompă, acum beau câinii apă direct din fântână, iar rațele și gâștele făceau baie tot într-o veselie. Oare, s-a gândit cineva, când a înfundat ori când a pângărit aceste surse de apă, că s-ar putea ca într-o zi ele să fie necesare ca aerul pentru comunitate? Apa la robinet poate să se oprească oricând, fie din cauza secetei, fie din cauza curentului electric sau defecțiunilor tehnice ale instalației. Apa din bunarele și fântânele noastre era a noastră, era cu noi, fie zi, fie noapte, iar când aceste rezervoare erau curate, apa din ele era mai sănătoasă decât cea de la robinet!
Mă gândesc dacă nu cumva atitudinea bârdenilor și malovicenilor față de propriile lor surse de apă este o excepție, sau ea se înscrie pe linia generală a mentalității românești postrevoluționare. Nu cumva societatea românească întreagă și-a înfundat ,,fântânele” și și-a părăsit ,,bunarele” de dragul ,,apei de la robinet”? Poate fabricile, uzinele, combinatele noastre produceau mărfuri mai slabe calitativ decât ale altora, dar erau ale noastre și, cu puțină strădanie și cheltuială, le puteam perfecționa. Acolo munceau mii de români! Ne mândream, ca români, când aflam că la cinci minute pe poarta fabricii de la Mioveni iese o „Dacia” și la opt minute, pe poarta fabricii de la Brașov, iese un tractor cotat pe primele locuri în lume! Produceam mărfuri, mașini și utilaje, pe care le vindeam în lumea întreagă și aduceam bani în vistieria țării. Am dat la fier vechi mijloacele noastre de producție, socotindu-le necorespunzătoare, iar noi am împrumutat bani de la băncile mondiale pentru a cumpăra mașini, utilaje și mărfuri din cele mai îndepărtate țări ale lumii. Generații întregi de acum înainte nu vor putea să achite datoriile țării făcute de generația noastră!
Nu ne-am oprit la atât! Am dat bani mulți europeni celor ce n-au muncit pământul și l-au lăsat ca „pășune”; am dat foarte puțini celor ce s–au încăpățânat să producă ceva. Am încurajat vânzările celor mai bune câmpii către străini și astăzi mai bine de 40 la sută din terenul arabil al țării le aparține acestora. Noi cumpărăm legume și fructe din toate țările europene, din cele asiatice și americane, ba chiar și din Africa de Sud! La ei se face recolta, la noi nu! Malovățul, alături de Cerneți, erau principalele comune ale județului, care alimentau cu zarzavaturi Severinul. Bunicul meu se ducea cu carul la piață cu roșii, castraveți, ardei și altele, produse în locul său de la Negară, lângă Malovăț. Lunca Malovățului era muncită până la ultima feliuță de pământ și-ți râdea sufletul văzând frumusețile și bunătățile din grădinile de acolo! Azi, malovicenii cumpără zarzavaturi de la magazin. Au aspect de zarzavaturi, dar n-au gust. Știm că sunt îndopate cu tot felul de chimicale, știm că dăm banii ca să ne otrăvim pe noi înșine și pe c i dragi ai noștri, dar suntem mândri că nu mai dăm noi cu sapa, că nu ne mai arde soarele-n postată, că putem să privim liniștiți la televizor…! S-a distrus plantația de pomi a fermei, s-au distrus ale ceapeului, dar puțini s-au străduit să planteze un pom, ca să aibă un copil sau un nepot. Altădată era plin câmpul de pomi. Fiecare își punea pe locul lui un pom doi, nu numai pentru fructe, ci și ca să aibă unde să pună masa, unde să se odihnească, atunci când lucra pe acel loc. Era câte un astfel de pom atât de mare, de nu puteai să pui fructele lui într-un car, când era vorba de recoltat. Astăzi, câmpurile sunt pustii. Locurile care altădată erau muncite și arătau ca încondeiate cu tot felul de culturi, cu pomi risipiți, astăzi sunt izlazuri ale nimănui, cu câte un mărăcine rătăcit ici-acolo. De cel puțin două ori pe an, cineva dintre noi are grijă ca să dea foc și să pârjolească tot! Noi cumpărăm fructe de la magazin, aduse din Polonia, Italia, Turcia, Grecia, Iran și Dumnezeu mai știe de pe unde! Ce mere bune erau ionatanele de la ferma din Bârda! Ședeau la rând tirurile din toate Europa, ca să încarce mere, pere și prune de la Bârda! Astăzi mai găsești pe locul plantațiilor de atunci câte un scorumbar, câte un murar, câte un rug, câte un scaiete și ce o mai fi, numai pomi și fructe nu! Oare, nu sunt acestea fântâni înfundate?
Ne-a binecuvântat Dumnezeu pământul românesc cu tot felul de bogății, cu minereuri de tot felul, cu păduri, cu ape, cu pământ roditor. Vindem minele de la Roșia Montană cu cele mai mari rezerve de aur din Europa, pământurile petroliere le concesionăm unor firme străine. Austria nu are strop de petrol în hotarele sale, dar firmă austriacă ne cumpără petrolul și ni-l vinde la pompă, nouă, românilor. Noi nu putem să-l vindem. Când s-a construit hidrocentrala Porțile de Fier I, se spunea că localitățile din zonă vor avea curent gratuit. După Revoluție, de sistemul energetic al țării s-a ales praful. Au apărut tot felul de firme-căpușă, care au făcut ca prețurile să explodeze. Unii produc curentul, alții îl transportă, alții îl vând. Cei care-l transportă și-l vând sunt străini. Românii nu puteau să facă aceste operații! Azi, la prețurile pieței, îmi trebuie șapte porci îngrășați, pe care să-i vând și să plătesc curentul consumat de familia mea într-un an!
Împrumutăm sărbători străine și le uităm pe ale noastre; ne părăsim religia noastră și îmbrățișăm religii străine; distrugem familia formată din bărbat și femeie și legalizăm cele mai aberante legături; părăsim muzica noastră populară și dansul nostru și divinizăm muzici și dansuri străine, parcă scăpate din iad. Abandonăm atâtea legi românești, dovedite sănătoase de-a lungul vremii și împrumutăm legi străine de ființa și spiritul românesc. Aruncăm la coș marii voievozi ai neamului sau poeți și scriitori precum Eminescu, Sadoveanu, Arghezi și ne rezumăm la „cultura” de pe facebook!
Oare, cât ne vom mai mulțumi cu „apa de robinet” adusă de aiurea pe conducte ruginite și vom lăsa fântânele și bunarele noastre înfundate, murdare, pline de gunoaie și mortăciuni? De ce trebuie să vină secetă și pârjol, ca să ne trezim și noi la realitate?
Lasă un răspuns