Ce trist şi vinovat mă simt
că eu trăiesc, iar marele istoric a murit.
Nu mai vreau să trăiesc în ţara lupilor flămânzi,
a zis,
care au sfâşiat-o.
Nu vreau să mai văd dezastrul.
Sunt prea bătrân ca să emigrez.
Şi-l rog pe Bunul Dumnezeu,
să mă ia cât mai repede la el.
L-a luat.
Şi pe mine m-a lăsat.
M-a lăsat cu lupii.
Dar eu strig la Dumnezeu:
Dă-mi, Doamne, o putere de zeu,
să-i sfâşii eu,
nu ei pe mine şi pe Tine,
căci dacă ţara e sfâşiată,
Tu, Doamne, eşti sfâşiat.
Ţara mea e partea Ta din cer.
Tu ne-ai dat-o pe pământ.
Ca legământ.
Moartea ţării ar fi moartea Ta.
Nu lăsa, Doamne, păcatul să a se întindă în ţara mea.
Să ucidem lupii!
Dă o grindină, Doamne,
cu bolovani uriaşi,
să cadă pe capetele lor pustii,
să se aleagă praful din ei de vii!
Din blestem în blestem
lunece pe scară
trădătorii de ţară,
lătrători de nimicuri,
închinători la arginţi,
fără de credinţă,
ce chinuie a Ta fiinţă!
Îndeamnă-ne, Doamne, spre iubirea uitată,
să purtăm iarăşi stindardul dacic prin nori,
să ne spălăm faţa de învingători.
Dă-ne icoana de martiri
s-o sărutăm,
să ne învie, să nu mai fim umili,
păcătoşi fără de păcat,
căci nu-i păcat mai mare decât să fii călcat
în picioare, furat, jumulit de mişei
şi să stai ca laşii în bordei.
Prea mult timp am fost slugi,
fiindcă am fost neam de ţărani,
ajunşi la oraş laşi şi plăvani.
Dar e vremea să fim iar luptători,
ca zeea Bendis, la care am supt,
să avem spiritus,
să ne merităm cununa lui civicus.
Iar acest spirit se naşte numai in Civitas Dei,
Unde se coc zmeii.
Am amorţit, ne-au amorţit simţurile toate,
Prea credem că minunile se nasc de la sine,
pe nemestecate.
Poate. Dar se sting la fel de iute,
dacă nu ştim să ţinem flacăra vie, pe nevăzute.
Ne credem nemuritori,
dar lupii flămânzi se hrănesc cu sânge de visători.
Ne vor sfâşia până la os,
pe toţi,
dacă nu punem mâna pe suliţa zeiţei,
să-i ţintuim.
Tu ne înveţi:
Dacă nu putem să-i schimbăm prin iubire,
atunci prin mânie.
Rage and love, spune poetul.
Dă, Doamne, pe pământ,
Să avem iar crezământ
Şi gândul sfânt.
Amin.
Lasă un răspuns