Perechea român – românesc ne va fi de ajutor în discuţia noastră, destul de riscantă, despre conceptul de limbă virtuală. Nu este uşor să justificăm de ce spunem literatura română, dar poezia românească, sau guvernul român, dar sportul românesc etc. Ne este greu de stabilit regula după care alegem să folosim vechiul sufix -esc, atât de român…esc! Dificultatea vine, probabil, din aceea că regula respectivă, de distribuţie a acestui sufix, încă nu există, ci este abia pe cale să se instituie. Aşa cum mijeşte şi cum o „simt” eu, ar urma să deosebească ceea ce este mai mult de ordin exterior (fără –esc) de ceea ce priveşte profunzimea domeniului. Poate şi pentru că derivatul cu sufixul -esc este totdeauna un adjectiv – românesc, rusesc, franţuzesc, englezesc etc., în vreme ce cuvîntul de bază este şi substantiv: român, rus, franţuz etc.
De remarcat că opoziţia pusă în discuţie nu apare la toate etnonimele. La olandez, japonez, finlandez etc., de pildă. Motivul: sunt etnonime care denumesc popoare cu care contactul nostru a fost mai redus, ceea ce nu ne-a permis să sesizăm, să intuim dimensiunea profundă a acelor popoare… Spunem poporul japonez la fel cum spunem poporul român. Dar despre neam spunem că este românesc! Sintagma neamul japonezesc sună straniu, nepotrivit, căci încalcă o regulă a LRV… Este nereperabilă în limba română. Şi asta dintr-un motiv aparent extralingvistic: vorbitorii limbii române nu se simt aşa de buni cunoscători ai fenomenului nipon încât să facă distincţia de mare fineţe dintre „cu şi fără -esc”, adică între popor şi neam. În schimb avem o mulţime de situaţii în care limba română ne pune să alegem între chinez şi chinezesc… Între guvernul chinez şi ceaiul sau zidul chinezesc! Cf. lamentaţia tot mai des auzită „când vom avea şi noi la Bucureşti un guvern românesc?!” Posibil joc de cuvinte intraductibil în cele mai multe limbi: guvernul român nu este totdeauna un guvern românesc…
Românul, ca vorbitor al unei limbi şi trăitor într-o anumită lume, nu este deloc echidistant faţă de lumea referenţială. Adjectivele cu -esc pun o distanţă mai mică între români şi referenţii respectivi. Noi spunem limba română, dar Eminescu spunea limba românească, căci era interesat îndeosebi de „partea netraductibilă” a graiului nostru, de componenta sa neaoşă, exclusiv românească. (Prin sintagma exclusiv românească am simţit că „comit” un pleonasm, adjectivul exclusiv nemaifiind necesar devreme ce am folosit sufixul -esc…) Cu ani în urmă am încercat să ţin un curs special intitulat Ce este românesc în limba română, în ideea că nu tot ce particularizează româna participă organic la individualizarea ei. Nu e întâmplător că limba este română, dar graiul, românesc.
Alt exemplu: în română sunt trei genuri, masculin: un pom – doi pomi, feminin o casă – două case, neutru un car – două care. După cum se vede, neutrul este o combinaţie: masculin la singular – un şi feminin – două la plural. Putem spune că nomothetul român s-a arătat ingenios şi economicos (economie paradigmatică, ar zice André Martinet). Din aceleaşi elemente – forma de masculin singular şi cea de feminin plural, româna obţine un semn gramatical nou, pentru a treia clasă de substantive, fără să complice şi să încarce paradigma nominală. Virtual – după soluţia atât de isteaţă a neutrului, mai rămânea posibilă şi combinaţia feminin singular cu masculin plural: o – doi. Această „şansă” pur teoretică se pare că româna nu a ignorat-o, dovadă cele două celebre substantive desagă şi fragă, care au la singular aspect feminin, iar la plural sunt masculine: o desagă, o fragă – doi desagi, doi fragi. (La aceste două substantive eu l-aş adăgua pe crevetă – creveţi, auzit de mine la nişte români din Germania. Deh, mai mâncători de creveţi decât ceilalţi români…)
Această timidă încercare de a constitui o nouă clasă de substantive ţine de româna virtuală? Nu ne grăbim cu răspunsul. Dar credem că, în principiu, ca să fie aşa, ar trebui ca tendinţa respectivă să aducă limbii române un spor de spiritualitate, de noimă, de ingeniozitate. De farmec şi de …românitate. Prin desagă şi fragă româna dovedeşte că a sesizat posibilitatea de a extinde modelul neutrului prin formula nouă de combinare a formelor de genul masculin şi feminin, apelând la formele rămase libere, nevalorificate. Dar ne e greu să vedem ce viitor ar avea acest vlăstar al morfologiei româneşti, în ce fel ar spori expresivitatea şi exactitatea textului, ingeniozitatea codului.
Altminteri, cazul celor două substantive pare că intră în consonanţă cu …atitudinea pe care deseori o are nomothetul român atunci când este pus să aleagă între două sau mai multe posibilităţi (forme, cuvinte etc.), urmând să păstreze una din „variante”, iar pe cealaltă s-o abandoneze uitării şi scoaterii din uz. Când a avut de ales între vise şi visuri, românul a ezitat şi a găsit cum să le „dea de lucru” la ambele forme de plural, făcând din alternanţa liberă o opoziţie semnificativă. La fel, când un neologism a ajuns în limba română să circule sub două forme de adaptare, operaţie şi operaţiune, chestie şi chestiune, emisie şi emisiune, depresie – depresiune etc., soluţia cea mai simplă era ca unul din termeni să dispară. Românul a ales formula mai …împăciuitoare, mai cumsecade (sic!), păstrând deopotrivă cele două variante şi transformându-le în invariante, în cuvinte diferite, cu o subtilă diferenţă semantică, prea subtilă, din păcate, pentru unii compatrioţi, incapabili să distingă între emisie şi emisiune…. Să sperăm că nu sunt ei cei mai mulţi, iar acest soi de opoziţii se vor menţine şi se vor sistematiza!
Probabil că dubletele de felul timp – vreme, a lucra – a munci, pulbere – praf şi altele, formate dintr-un cuvînt moştenit din latină şi un sinonim slav, denotă aceeaşi capacitate de a găsi uşor utilitatea unor cuvinte şi procedee lingvistice expuse dispariţiei. Mai mult chiar, când, prin regularizarea paradigmei, a fost să dispară una din formele declinării imparisilabice – proces general pe plan romanic, româna nu s-a îndurat şi le-a păstrat, cât a putut, pe amândouă formele: lume şi lumină, oaspe şi oaspete, jude şi judeci, surori şi sore, iar acolo unde s-a putut a introdus o diferenţere semantică justificativă…
Aşa aş explica şi perechea de neologisme tapiserie – tapiţerie.
Relativ la „ingeniozitatea” care a dus la formula neutrului românesc, prin combinarea unui singular masculin – timpul nostru, cu un plural feminin – timpurile noastre, e de luat însă în seamă şi impasul în care ne aduce câteodată această soluţie ingenioasă: cum e corect? Douăzeci şi unu de state sau douăzeci şi una de state? Vorbitorii ezită, căci dacă state este feminin la plural, atunci, prin acord, trebuie spus douăzeci şi una de state, apariţia lui una intrând însă în contradicţie cu un, un stat. Mie îmi vine să spun douăzeci şi unu de state, dar important este să constatăm că ambele secvenţe sunt folosite, ceea ce pune în evidenţă atât „contradicţia” în care ne aflăm, cât şi – mult mai interesant, faptul că vorbitorii îşi fac anumite calcule, nu aplică mecanic nişte norme, ci sunt capabili, prin comportamentul lor, să „sesizeze” punctul slab al sistemului. În fond, este vorba de a intui corect „ideea care a predomnit la zidirea limbii româneşti”. Din păcate ştiinţa de carte deseori dăunează intuiţiei lingvistice, deformând-o sau chiar anulând-o, lucru uşor de constatat în multe lucrări de specialitate, academice, ştiinţifice.
Nu trebuie neglijate însă nici argumentele care ne îndeamnă sau ne obligă chiar să punem frână dinamicii inovatoare în materie de limbă. Unul dintre aceste argumente vizează literatura, scrisă sau orală, ale cărei capodopere şi-ar pierde din valoare şi din puterea de seducţie dacă limba în care au fost concepute, supusă înnoirii sistematice, ar „expira” ciclic, în câteva decenii sau generaţii. Limbajul, ca instituţie conservatoare, trebuie susţinut mai ales în acest sens.
Dacă acceptăm ideea de limbă virtuală, avem toate motivele să facem şi pasul următor, adică să vorbim şi de un suflet etnic virtual. Cele două, grai şi suflet, sunt de cercetat laolaltă (…”laolăltuţă”, cum se zice în Oaş!), după o metodologie care nu exclude rigoarea. Subiect vast, de care ne-am apropiat oareşicât, în paginile ceva mai inspirate ale acestei cărţi. Într-o discuţie despre sufletul etnic, cu atât mai mult despre cel virtual, va fi să identificăm nu numai componentele acestei entităţi gingaşe cum nu se poate mai, ci şi factorii care în epoca contemporană acţionează spre a determina comunităţile naţionale să se depărteze de acest sine al lor, să şi-l piardă chiar. Nevrednica acţiune – nu totdeauna conştient purtată, poate avea pentru fiinţa umană, pentru omenire, consecinţe mult mai grave decât cataclismele cu care istoria ne ameninţă în chip vădit: războaie, molimi, crahuri financiare, crize economice etc. Acestălalt, cataclismul spiritual, se produce lent, în forme de manifestare mai puţin explicite, sesizabile abia într-un târziu, post factum, când nu se mai poate face nimic pentru a evita dezastrul, pentru a anula consecinţele ireversibile ale dezinteresului public faţă de componenta cea mai specific umană: spiritul. Atât la nivel individual, cât şi la nivelul comunitar, graiul şi sufletul etnic sunt ţinta unor acţiuni şi activităţi oficiale sau quasi, uneori brutale, alteori subtile, dar insistente şi bine susţinute logistic, cu scopul de a dilua consistența sufletescului din viața noastră privată sau publică. După 22 decembrie 1989 această vastă şi nefastă acţiune se produce în România la vedere, cu brutalitate şi ostentaţie, contând pentru minţile mai rarefiate ale unor compatrioţi ca fiind un efect colateral sau inevitabil al mondializării. Efect acceptabil?… Hotărît inacceptabil, dar acceptat deja, de mulţi! (sfârșit)
Lasă un răspuns