Limba română virtuală (1)

Deseori am avut acest sentiment, că dincolo de limba română reală, cea vorbită de tot românul şi descrisă cu minuţie de grămătici, mai există o limbă română virtuală, deosebită de limba română ideală. Limba română ideală cuprinde acele enunţuri şi texte care respectă întocmai regulile limbii române, atât pe cele de funcţionare, cât şi regulile de frumuseţe, le-aş numi, deşi sunt greu de formulat normele care stabilesc apartenenţa la o „exprimare frumoasă”, expresivă, indiferent de stilul abordat. Chiar şi stilul administrativ sau juridic poate produce plăcere „degustătorului” de texte, de sintagme şi enunţuri. Ca să nu mai vorbesc de stilul ştiinţific. Pentru stilul ştiinţific generator de texte lingvistice aş propune ca model de expresivitate însăşi Expresivitatea limbii române a lui D.Caracostea. Poate şi Limba română a lui Sextil Puşcariu. Dar limba română virtuală este altceva.

Când vorbesc de o limbă virtuală am în vedere faptul că în fiecare limbă pot fi identificate două tipuri de „reguli”, de fenomene: unele aflate în expansiune, altele în pierdere de teren. Ele se adaugă acelor fenomene care nu dau semne că ar fi afectate de asemenea tendinţe, că ar nutri „intenţii” într-un sens sau altul. Sunt componentele care dau stabilitate limbii, în sensul că într-o perioadă relativ concludentă nu prezintă nici un fel de variaţie în ceea ce priveşte ponderea lor în economia limbii, în structurile acesteia, frecvenţa cu care sunt folosite etc… Le lăsăm de-o parte pe acestea şi ne vom referi numai la primele două categorii. Le putem numi, cum deja s-a făcut, tendinţe: una este tendinţa de restrângere şi chiar dispariţie, cealaltă este tendinţa de a se impune, de a-şi lărgi aria, frecvenţa etc. Cauzalitatea în materie de limbaj este interesată să identifice factorii care determină apariţia acestor tendinţe. Dar cu acelaşi interes ar trebui să cercetăm şi factorii care împiedică aceste tendinţe să fie duse până la capăt. Să se împlinească…

Factorul care acţionează cel mai mult în acest sens este apariţia/existenţa limbii literare şi, o dată cu ea, a unor instituţii care acţionează, uneori programat, pentru conservarea limbii in statu quo nunc est. Apariţia scrisului a fost, pe lângă altele, şi un factor care a tulburat evoluţia naturală a limbilor. Înţeleg prin evoluţie naturală acea evoluţie prin care ar urma să se finalizeze tendinţele existente într-un sistem lingvistic. Nici o limbă nu este un sistem total închis şi încheiat. Împlinit! Ci fiecare limbă este pe cale să… Pe cale să-şi impună dezvoltarea şi finalizarea unor tendinţe de lărgire sau restrângere a unor modele, a unor reguli.

Cam toate regulile limbii se bazează pe sau propun organizarea materialului lingvistic în clase. Clasele între ele contractează relaţii de compatibilitate, respectiv incompatibilitate, a căror aplicare guvernează alcătuirea enunţurilor, a sintagmelor. Majoritatea elementelor limbii rezultă din segmentarea enunţurilor în entităţi (unităţi), segmentele rezultate fiind validate de posibilitatea de a fi introduse în clase. Un număr oarecare de situaţii, când e să operăm o segmentare sau o clasare, nasc însă discuţii (la nivelul grămăticilor) şi incertitudini, ezitări, la nivelul vorbitorilor. Această fatalitate dă fiecărui sistem lingvistic instabilitate în măsura în care se vor găsi vorbitorii capabili să simtă aceste inadvertenţe. De cele mai multe ori aceşti vorbitori activi vor proceda prin extinderea ariei de cuprindere a unei clase, a unei reguli, sau prin descoperirea unui temei (nou) pentru a opera o segmentare inedită.

Aceste operaţiuni, deşi aceleaşi în toate limbile, duc la rezultate diferite în limbi diferite. Mai exact spus, limbile diferă între ele tocmai pentru că ajung la rezultate diferite în „opera” lor de segmentare (a enunţurilor, a planului sintagmatic al rostirii) şi de clasificare a segmentelor astfel dobândite, clasele rezultate având o existenţă pur mentală, psihică, în interiorul codului, în planul paradigmatic, al competenţei. Iar aceste rezultate dovedesc, fiecare în parte, deopotrivă (1) un anumit grad de adecvare la realitate şi (2) o anumită ingeniozitate, variabilă de la un caz la altul. Sentimentul este că propunând o regulă sau alta, o limbă este mai inspirată, mai interesantă în anumite momente ale ei decât în altele. Ca orice – şi acesta este termenul potrivit, creaţie omenească. Nomothetul este mai mult sau mai puţin inspirat. Dar totdeauna este vorba de inspiraţie, de creativitate, de geniu, indiferent ce limbă vom lua în seamă.

Unele „idei” ale nomothetului sunt duse până la capăt, altele sunt abia schiţate. Acestea din urmă sunt cele care te fac să simţi că, pentru fiecare limbă, există un aspect virtual. O română virtuală, în cazul nostru. Chipul acesteia s-ar alege din însumarea unor tendinţe pe care le consideri interesante, că ar aduce un spor de nobleţe şi acurateţe, de ingeniozitate! Bunăoară tendinţa limbii române de a distinge între semnificaţii „concrete” şi „abstracte” a fost dusă până în vecinătatea instaurării unor norme mai vizibile, mai bine conştientizate de vorbitori. Grămăticul are voie să viseze la aceste norme, el primul să le respecte, întristându-se când semenii săi dau înapoi şi neglijează semnele noilor clase, nefiind capabili să le identifice şi să le cultive. Nu este uşor propriu zis să spui cine este de vină că anumite tendinţe, porniri inspirate, sunt părăsite, abandonate. Personal înregistrez cu amărăciune neglijenţa vorbitorilor şi a manualelor şcolare, îndeosebi a manualelor şcolare, faţă de tendinţa limbii române de a distinge între un plural „concret” – rapoarte, vise, nivele, şi un plural „abstract” – raporturi, visuri, niveluri etc. Sper că această tendinţă, moştenită din latină şi sporită în română, nu va dispărea, aşa cum, din păcate, pare să se fi pierdut definitiv o „şansă” extraordinară ivită, la un moment dat, în sistemul articulării.

După cum se ştie, limba română literară, ca şi multe alte limbi care cunosc articolul, foloseşte articolul definit mai ales cu două înţelesuri: (1) pentru a numi o entitate cunoscută, anumită: ceasul arată ora cinci şi un sfert şi (2) pentru a numi o clasă de obiecte: ceasul este indispensabil în ziua de azi. La nivelul limbii române populare a fost însă identificat un articol definit ante-pus, după modelul romanic apusean: ăl, a, ăi, ăle, descendent direct din latinescul ille: ăl cu paie, a bătrână, ăi copii, ăle necazuri. Atestările acestui articol sunt, cam toate, numai cu valoarea (1), „persoană cunoscută”. Credem că nu exagerăm dacă vom identifica astfel o tendinţă (sau, mai corect, o şansă) a limbii române de a folosi articolul definit prepus ăl, a, ăi, ăle (cel, cea, cei, cele) pentru valoarea nominală mai concretă, ăl prieten al meu, ceea ce i-ar fi permis articolului definit postpus să rămână numai cu valoarea de „nume general”, al clasei: prietenul la nevoie se cunoaşte… Tendinţă care nu a avut timp sau putere(?) să se dezvolte şi să se impună. În actualele condiţii în care evoluează limba română nu mai există nici o şansă ca această tendinţă măcar să se menţină, în aşteptarea unui moment prielnic. Româna a ratat astfel ocazia de a propune, probabil, cea mai interesantă distincţie morfologică nominală. Cea mai „intelectuală”! Dar nimic nu ne împiedică să recuperăm această pierdere prin ideea de limbă română virtuală. Este o limbă românească care „n-a fost să fie”! Utilizăm astfel o expresie fără echivalent (uşor de găsit) în alte limbi, expresie în care unii exegeţi interbelici ai fenomenului românesc au văzut rezumatul cel mai succint al destinului românesc… De multe, de prea multe ori n-a fost să fie în viaţa şi istoria neamului nostru. Ceea ce ne-ar îngădui să vorbim, să visăm şi la o istorie virtuală a românilor!

Cu siguranţă putem vorbi despre un suflet virtual, un suflet etnic virtual, al românilor şi al oricărui alt neam. Subiectul acesta este unul dintre cele mai „neştiinţifice”… Îl numesc aşa deoarece nu poate fi cercetat cu vreunul dintre procedeele metodei ştiinţifice!

Limba virtuală este o limbă în care corectitudinea nu este prima grijă a grămăticului, a profesorului. LRV nu admite variante libere ca chibrite-chibrituri, ci va distinge net şi consecvent între cele două forme: vise – visuri, rapoarte – raporturi, preocupându-se să impună ca regulă această „găselniţă” atât de ingenioasă a nomothetului, întărind astfel tendinţa limbii române de a crea un sistem întreg de semne pentru distincţia abstract – concret. Este foarte drept că neglijenţa cu care unii vorbitori încurcă vise cu visuri sau nivele cu niveluri, mai ales când vorbesc cu grija de a nu greşi, pune în pericol reuşita acestui proiect al nomothetului român.

Deunăzi însă am avut o confirmare amuzantă a forţei cu care se impune totuşi acest inspirat model: pe stradă, o cuconiţă foarte dichisită vorbea la telefonul mobil. Probabil că nu ştia că are pe cineva la câţiva paşi în urmă. Am auzit-o lamentându-se: „Mă grăbesc, dragă, să ajung acasă. Am pe cap o mulţime de căcaturi!…” Cu scuzele de rigoare şi amintindu-ne că discutăm despre cuvinte, iar nu despre planul referenţial (obiecte), voi continua comentariul meu: spre deosebire de pluralul masculin, care, pe lângă sensul propriu, mai poate avea şi un sens figurat, „oameni de proastă calitate”: nişte căcaţi!, pluralul neutru, în -uri, cel consemnat mai sus, impune semnificaţiei un caracter abstract indubitabil: „griji şi probleme mărunte şi sâcâitoare”… (Vezi şi perechea sinonimă rahaţi-rahaturi.) Dacă la acest nivel socio-cultural se face atât de corect deosebirea între pluralul în -i şi pluralul în -uri, atunci partida este câştigată, înseamnă că această subtilitate a limbii române a căpătat drept de cetate. (Parcă aşa se zice…). La fel, LRV va distinge sistematic şi ostentativ(sic!) între (1) datorită şi datorată, adeverit şi adevărat, (2) pomenire şi pomeneală, aburire şi abureală, îndoire şi îndoială, ba chiar între (3) sunt şi îs sau mi-s, între este şi e sau îi, între vocativele băiete, băiatule, băiatu etc., stabilind nuanţe semantice diferite şi constante pentru fiecare dintre formele concurente. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*