Lacrimile poetei Liliana Vacaru

Suflă-mi pe suflet, dragă mamă!

Suflă-mi pe suflet, astăzi, dragă mamă!

Acolo-s rănile ce cu adevărat dor.

Plângând în sinea mea, îmi este teamă,

Că numai tu ai leac pentru durerea lor!

.

Genunchii și-au uitat demult durerea,

Prin forța de a merge înainte…

Dar sufletul așteaptă mângâierea…

Chiar și dojana asprelor cuvinte!

.

Vin sărbatorile, iubită mamă,

Tu nici nu știi cât viscol ai lăsat,

Cât întuneric, câtă iarnă,

În sufletu-mi fragil și zbuciumat!

.

Nu-mi va ajunge viața să zâmbesc,

Atât cât am jelit când mi-a fost greu,

Să-ți spun de câte ori mă-mpotmolesc,

Că am nevoie de un sfat al tău!

.

Suflă-mi pe răni, iubită mamă,

Ajută-mă să râd și să trăiesc

Și chiar de anii trec așa cum vin… de-a valma,

Mi-e dragă viața, mamă! Mai mult…. O iubesc!

Fereastra

Am deschis în casa minții, o fereastră spre trecut…

Și, din când în când, desculță, străbat drumul, cel de lut…!

Mai privesc (îngalbenită-i) câte o fotografie…

Lăcrimând, mă-ntreb în gând… Unde ești copilărie?!

.

Închid ochii plini de lacrimi, nu-mi opresc gândul nebun,

Unde este mâna mamei, să mă mângâie acum?!

Unde au rămas închise, jocuri, salturi și povești,

Când ținându-mă pe umeri tata-mi spuse: – „Ai să crești!

.

Acum ești atât de mică, un pumnuț de lut cu ochi…!

Ai să crești și vine ziua când n-ai să mai vii deloc…

Cine știe unde-n lume, pașii vieții-au să te poarte…?!

Anii de copilărie trec, cum trec în viață toate!”

.

Nu mai e de multă vreme, tata, cu povața lui,

Mama?!… Cu mult mai  devreme! Din copilărie, nu-i!

Mi-au rămas în amintire, lucruri rele, lucruri bune…

Le-am închis în suflet toate și le port cu mine-n lume…

.

De la firul cel de iarbă pân’ la nucul cel din vie,

La izvorul din fântână și la flori de iasomie,

Ulița gălăgioasă ce mi-o-nchipui azi, pustie

Toate plâng și țipă-n mine: Unde esti copilarie?!

.

Azi, când îmi aduc aminte, câtă grabă aveam să cresc!

Îmi las capul în pământ și la față mă-nroșesc…

Azi doresc să merg desculță printre firele de iarbă,

Mângâierea să le-o simt până-n creștet, când sub talpă,

.

Se apleacă moi, tăcute, ca un fel de resemnare,

Un covor de iarbă verde, ce se-așterne la picioare…

Și mi-e dor să stau tăcută,  jos, la umbra unui pom,

Să-mi fac mâinile căuș, să beau apă de izvor…

Sau la marginea pădurii, s-ascult freamătul din creangă…

Când se clatină de vânt… – Vine toamna, frunză dragă!

………………………………………….

Au trecut și veri și toamne… iernile ce m-au albit,

Primăverile în care am crezut c-am renăscut…

Văd străduța șerpuită, verdele de pe câmpie…

Totuși nu-i ca altădată… Lipsești tu, copilărie!

Vreau un bilet spre fericire!

– Cine ar putea să-mi spună… cine știe?

Cât costă un bilet spre fericire?!

Și… unde pot să-l cumpăr?… Costă scump?!

Nu vreau să mă întorc, vreau numai să mă duc!…

.

Am întrebat Norocul dacă știe unde locuiește,

Și mi-a surâs ștrengar și mi-a șoptit…

Că mi-o aduce imediat ce o găsește…

Și… a plecat… și de atunci nici el n-a mai venit!

.

Am fost în gară și am așteptat…

Decisă să iau trenul fericirii…

Și m-am urcat în tren… și am plecat…

Dar fericirea nu era cu mine!

.

Poate n-am așteptat destul… sau… a trecut…

Chiar în momentul în care, m-am plictisit de așteptare…

Sau poate-a fost în tren și n-am știut,

Iar eu am coborât grabită, în gara următoare!

.

Și-n felu-acesta am trăit firimituri de fericire…

În așa fel ca un întreg, e-ntre speranță și-amintire…

Sau poate m-am oprit puțin, în fiecare gară a vieții…

Și de la viață am primit, cu fiecare palmă… lecții!

Și anii au trecut pe rand… și părul mi-a albit de gânduri…

.

În jurul ochilor ce-au plâns,

Mă regăsesc acum cu riduri…

De-aceea, musai îmi doresc biletul către fericire…

S-o-mbrățișez și să-i șoptesc…

Să nu mai pleci!… Rămâi cu mine!