Lacrimile poetei Liliana Vacaru

Suflă-mi pe suflet, dragă mamă!

Suflă-mi pe suflet, astăzi, dragă mamă!

Acolo-s rănile ce cu adevărat dor.

Plângând în sinea mea, îmi este teamă,

Că numai tu ai leac pentru durerea lor!

.

Genunchii și-au uitat demult durerea,

Prin forța de a merge înainte…

Dar sufletul așteaptă mângâierea…

Chiar și dojana asprelor cuvinte!

.

Vin sărbatorile, iubită mamă,

Tu nici nu știi cât viscol ai lăsat,

Cât întuneric, câtă iarnă,

În sufletu-mi fragil și zbuciumat!

.

Nu-mi va ajunge viața să zâmbesc,

Atât cât am jelit când mi-a fost greu,

Să-ți spun de câte ori mă-mpotmolesc,

Că am nevoie de un sfat al tău!

.

Suflă-mi pe răni, iubită mamă,

Ajută-mă să râd și să trăiesc

Și chiar de anii trec așa cum vin… de-a valma,

Mi-e dragă viața, mamă! Mai mult…. O iubesc!

Fereastra

Am deschis în casa minții, o fereastră spre trecut…

Și, din când în când, desculță, străbat drumul, cel de lut…!

Mai privesc (îngalbenită-i) câte o fotografie…

Lăcrimând, mă-ntreb în gând… Unde ești copilărie?!

.

Închid ochii plini de lacrimi, nu-mi opresc gândul nebun,

Unde este mâna mamei, să mă mângâie acum?!

Unde au rămas închise, jocuri, salturi și povești,

Când ținându-mă pe umeri tata-mi spuse: – „Ai să crești!

.

Acum ești atât de mică, un pumnuț de lut cu ochi…!

Ai să crești și vine ziua când n-ai să mai vii deloc…

Cine știe unde-n lume, pașii vieții-au să te poarte…?!

Anii de copilărie trec, cum trec în viață toate!”

.

Nu mai e de multă vreme, tata, cu povața lui,

Mama?!… Cu mult mai  devreme! Din copilărie, nu-i!

Mi-au rămas în amintire, lucruri rele, lucruri bune…

Le-am închis în suflet toate și le port cu mine-n lume…

.

De la firul cel de iarbă pân’ la nucul cel din vie,

La izvorul din fântână și la flori de iasomie,

Ulița gălăgioasă ce mi-o-nchipui azi, pustie

Toate plâng și țipă-n mine: Unde esti copilarie?!

.

Azi, când îmi aduc aminte, câtă grabă aveam să cresc!

Îmi las capul în pământ și la față mă-nroșesc…

Azi doresc să merg desculță printre firele de iarbă,

Mângâierea să le-o simt până-n creștet, când sub talpă,

.

Se apleacă moi, tăcute, ca un fel de resemnare,

Un covor de iarbă verde, ce se-așterne la picioare…

Și mi-e dor să stau tăcută,  jos, la umbra unui pom,

Să-mi fac mâinile căuș, să beau apă de izvor…

Sau la marginea pădurii, s-ascult freamătul din creangă…

Când se clatină de vânt… – Vine toamna, frunză dragă!

………………………………………….

Au trecut și veri și toamne… iernile ce m-au albit,

Primăverile în care am crezut c-am renăscut…

Văd străduța șerpuită, verdele de pe câmpie…

Totuși nu-i ca altădată… Lipsești tu, copilărie!

Vreau un bilet spre fericire!

– Cine ar putea să-mi spună… cine știe?

Cât costă un bilet spre fericire?!

Și… unde pot să-l cumpăr?… Costă scump?!

Nu vreau să mă întorc, vreau numai să mă duc!…

.

Am întrebat Norocul dacă știe unde locuiește,

Și mi-a surâs ștrengar și mi-a șoptit…

Că mi-o aduce imediat ce o găsește…

Și… a plecat… și de atunci nici el n-a mai venit!

.

Am fost în gară și am așteptat…

Decisă să iau trenul fericirii…

Și m-am urcat în tren… și am plecat…

Dar fericirea nu era cu mine!

.

Poate n-am așteptat destul… sau… a trecut…

Chiar în momentul în care, m-am plictisit de așteptare…

Sau poate-a fost în tren și n-am știut,

Iar eu am coborât grabită, în gara următoare!

.

Și-n felu-acesta am trăit firimituri de fericire…

În așa fel ca un întreg, e-ntre speranță și-amintire…

Sau poate m-am oprit puțin, în fiecare gară a vieții…

Și de la viață am primit, cu fiecare palmă… lecții!

Și anii au trecut pe rand… și părul mi-a albit de gânduri…

.

În jurul ochilor ce-au plâns,

Mă regăsesc acum cu riduri…

De-aceea, musai îmi doresc biletul către fericire…

S-o-mbrățișez și să-i șoptesc…

Să nu mai pleci!… Rămâi cu mine!

One Response to Lacrimile poetei Liliana Vacaru

    Faci un comentariu sau dai un răspuns?

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *