A exista…

A exista

Nu poţi creşte crini în deșert oricât te-ai strădui.

Nu poţi avea privilegiul bucuriei exterioare dacă-n tine „mustul” este acru.

Dacă stai într-o anumită zonă de confort nu înseamnă că furtuna te va ocoli,

îţi va afla locul.

Valorile şi criteriile acestei lumi nu sunt valabile în dimensiunea veşnică.

Omul îşi aşază singur colecţia de necazuri pe treptele minţii. E un bun constructor

dând adesea prioritate chinurilor psihice.

Existenţa este o vacanţă frumoasă, este un dar, fiinţele însă îşi aduc aportul negativ

prin idei absurde şi nepioase.

Când ai o asemenea amnezie a condiţiei Divine, rătăceşti ca un tiran în jurul propriului

ţăruş înfipt într-un pământ nefertil, în loc să torni ambrozie peste tulpina iubirii

şi să-ţi celebrezi bucuria în cel mai ascuns altar.

 

Să lăsăm să se împlinească slujba nopţii, iar frământarea stelelor îngândurate s-o

aducem ca pe-o ofrandă luminii istovite a Lunii.

Iubirea e barbară uneori şi-şi cere drepturile.

Ascultând murmurul întunericului îţi dai seama că singura salvare este apropierea cuvântului

de cuvânt.

În mijlocul fluviului plăcerilor, fiinţa îngenunchează umilită, cerându-şi iertare că n-a văzut

veşnicia iernii într-un biet mugur.

Eu? Mi-am împlinit datoria de muritor, n-am lăsat cancerul dezamăgirii să mă cuprindă,

nimic nu mă poate înfrânge. Acum, singurătatea lumilor are o altă semnificaţie:

„între Lacrimă şi Cântec nu există spaţiu gol!”

 

Cât timp respir

Aştept la liman trecerea corabiei mele, lăsându-mi buzele să întâlnească aripa

de argint a inimii.

Cele șapte stele ale cunoaşterii îmi fac un semn discret că şi-au început călătoria.

Lacrimile-mi îşi definesc culoarea ca o îmbujorare a durerii.

Arborele încă firav îşi răsuceşte trupul în noaptea miezului de mai, lăsându-şi

elementele în braţele primei raze de lumină.

Glasul eternităţii are o melodie secretă şi numai urechea pregătită o poate auzi.

Dacă n-am fi aşa de „rătăcitori” pe-afară, n-am preţui sunetul templului

interior. Uneori cortina grea a lutului se prăbuşeşte peste braţele noastre ostenite,

frângându-le. Dar ştiu că infinitul se află în sufletul omului şi suport această

durere a prăbuşirii, zâmbind.

Şi mai ştiu că o pasăre ce-şi duce traiul în colivie nu poate trăi alături de una

ce-şi duce existenţa în pădure. Aripile lor nu zboară la fel.

Mesajul primitiv al creaţiei îşi face subtil loc printre boabele de rouă ca să lase

câteva rânduri pe insula inimii.

Umbrele ploii ce se-apropie mă rătăcesc din drum, dar clipesc şi-mi pun fiinţa la

adăpostul ochilor.

E o artă să te pierzi în gol, în acel gol incognoscibil, plin de viaţă neîncepută.

Iubirea nu cerşeşte niciodată, ea schimbă suferinţa în extaz.

CÂT TIMP RESPIR…

 

Conditio sine qua non

Vârstele trec gonind spre culmi arhaice, spărgând în treacăt imaginea linguşitoare

a oglinzii.

Marea dorinţei nu se poate trece pe jos, barca-i necesară şi braţele vâslaşului

preschimbate-n melodii.

Curcubelul a prins deja contur în lacrimile mele, …mi-e călăuză.

Echidistant faţă de sine, o teamă lăuntrică vine să întunece acest pelerinaj mistic,

dar crezul meu este puternic, iar singurătatea nu mi-e piedică ci binecuvântare.

Izvorul ce-şi face drum printre pietre nu ţine cont de nimic, priveşte doar în faţă

şi îşi urmează drumul spre Ocean. Eu sunt izvorul şi voi lăsa valul să se năruie,

căci doar aşa mă voi putea intersecta cu splendoarea luminii clare.

Cu ochii prinşi în plasa somnului nu poţi decripta sau atinge realitatea imediată,

soclul puterii nu mai există, este demult prefăcut în ţărână, îmi era doar piedică.

Acum respir liber, îngăduind elementelor să-şi construiască puntea între cer şi pământ.

 

Aici și peste tot

Singura cunoaştere autentică este în tine. Tu te descoperi, tu promulgi legile nimeni altcineva.

Această introspecţie e un nou răsărit dincolo de capcanele căilor.

Faţă în faţă cu propriul meu suflet, realizez că în obscurul interior există deopotrivă

„maestrul şi discipolul.” Eu sunt cel ce-mi aplic instrucţia, sunt singur la panoul de comandă.

Aruncând o privire dincolo de prejudecăţi şi de rugina minţii condiţionate îmi pun întrebarea:

– Cum te poţi teme de necunoscut? Nici măcar nu-l cunoşti. Te poţi speria de ceva intangibil?

E un punct ce se mişcă între numeroasele planuri ale cauzalităţii. Acest spectru vibraţional

este însăşi cheia măiestriei Universale.

Totul vibrează, limbajul spiritului decriptează gândul din spatele gândului.

Aceste fluctuaţii cuantice crează o combinaţie simbiotică între Alfa şi Omega.

Mi-a fost dat să văd balastul minţii umane, o cauză a nefericirii. Această introspecţie

m-a ajutat să observ şi să simt fără să judec, pentru că este dincolo de înţelegerea omului.

Şi cu o ultimă frază definitorie, închei:

„Condamnarea asupreşte nu eliberează!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*