Două morminte dacice au fost cercetate arheologic recent, în anul 2016, la Meseşenii de Sus (jud. Sălaj), de către arheologii din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă (MJIA) Zalău, după ce specialiştii le-au descoperit întâmplator, mergând pe urmele căutătorilor de comori. Astfel, mai multe obiecte din fier, argint si chiar şi sticlă au fost descoperite în apropierea unei cetăţi dacice. Cercetarea din teren s-a făcut după ce în toamna anului anterior în zona au fost descoperite, întâmplator, doua fibule (agrafe) şi o pafta (cataramă) de centură, toate din fier, trecute prin foc (incinerare).
„Am ajuns acolo după ce am avut semnalari că în zonă sunt căutători de comori. Am recuperat nişte piese în urma lor – nu aveau valoare intrinsecă – iar la un moment dat am văzut nişte pietre care nu ar fi trebuit să fie acolo. Ieşeau pur şi simplu din covorul de frunze. Am dat cu piciorul de ele şi a apărut imediat paftaua şi cele două fibule”, a explicat arheologul Horea Pop, şeful Secţiei de Cercetare din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. Pentru că se apropia iarna, s-a luat decizia ca locul să fie cercetat după venirea primăverii, existând indicii că piesele descoperite ar proveni dintr-un mormânt dacic de incineraţie, primul de acest fel descoperit în Salaj şi unul dintre puţinele nejefuite găsite în România. Arheologii s-au întors la locul descoperirii iniţiale, păstrând secret locul pentru a nu atrage în zona şi alţi căutători de comori.
Spre surprinderea arheologilor şi a voluntarilor participanţi la cercetarea în teren, săpăturile au scos la lumină nu unul, ci două morminte de incineraţie, aparţinând, cel mai probabil, unor războinici daci. Elementul care justifică teoria că este vorba despre două morminte – în condiţiile în care terenul care le adăpostea a fost nivelat, cel mai probabil, tot în perioada dacică – este descoperirea unei noi catarame, fiind vorba, aşadar, despre două persoane. „Când ai două paftale, ai două echipamente”, explică arheologul. Cea de-a doua cataramă este mai elaborată decât prima şi prezintă urmele unui placaj de bronz, semn că a aparţinut unei persoane cu rang important în cetatea dacică din zonă. De altfel, ţinuta cu care a fost incinerat războinicul respectiv mai conţinea şi alte două piese care îi subliniază rangul – două fibule de argint, net superioare celor de fier, ce au aparţinut celuilalt războinic. Printre piesele mai inedite descoperite se numără şi o aşa-numită „mărgică cu ochi de păun”, din sticlă azurie, trecută şi ea prin foc. „Sunt piese greu de realizat: ochii sunt făcuţi fiecare separat şi inseraţi apoi în profunzime, iar apoi sunt polizaţi”, ne spune Horea Pop. Asemănătoare cu „Ochiul norocos” sau „Ochiul răului”, o amuletă care, în credinţa poporului turc, protejează împotriva ochiului rău sau deochiului (un tip de forţă negativă sau de putere malefică, ce apare dintr-o doză conştientă sau inconştientă de invidie sau de resentiment; aceasta se poate ascunde chiar şi în cele mai binevoitoare complimente sau priviri).
Amuleta are rolul de a atrage şi a distruge energia negativă direcţionată către purtătorul acesteia. Numele turcesc al acestui talisman este „Nazar Boncuk”. El poate fi văzut în Turcia atârnând deasupra intrărilor din case, agăţat la geamul din spate al maşinilor, purtata la gât de către multe persoane, şi, mai ales, prins de îmbrăcămintea copiilor nou-născuţi. Femeile îl poartă pe brăţări, cercei, sau pe un lănţişor aflat în jurul gâtului. Ochiul rău este cunoscut sub diferite nume în tradiţia unor diverse popoare: „ayin harsha” în limba arabă, „mauvais oeil” în franceză , „evil eye” în engleză , „mal occhio” în italiană , „jettatore” în dialectul sicilian, „mal ojo” sau „el ojo” în spaniolă, „ayin ha’ra” în ebraică , „büsen Blick” în germană şi „oculus malus” în latină. Un studiul genetic (AND) al specialiştilor de la Universitatea din Copenhaga au descoperit că peste 99,5 la sută din persoanele cu ochi albaştri, au suferit aceeaşi mutaţie genetică minoră ce a determinat culoarea irisului. Acest lucru indică faptul că mutaţia a avut loc iniţial la o singură persoană, care a devenit strămoşul tuturor persoanelor cu ochi albaştri din lume. Oamenii de ştiinţă nu pot preciza cu exactitate momentul când a avut loc această mutaţie, dar o dovadă în acest sens sugerează că acest lucru s-a întâmplat în urmă cu aproximativ zece mii de ani, când s-a înregistrat o creştere rapidă a populaţiei în Europa determinată de dezvoltarea agriculturii dinspre Orientul Mijlociu şi migraţia populaţiei din nordul Europei, în perioada Neoliticului. Mutaţiile au avut loc la nivelul genei OCA2 şi au întrerupt procesul de producere a melaninei din iris, determinând astfel schimbarea culorii ochilor în albastru. Posibil ca primul om cu ochi albaştri să fi apărut undeva în jurul Mării Negre (Marea Getică), de aici extinzându-se această caracteristică. Bărbaţii şi femeile cu ochi albaştri erau consideraţi „altfel” de către ceilalţi, având posibil un statut privilegiat. Putem aşadar să legăm prezenţa mărgelelor tip „ochi de păun” din mormintele războinicilor daci din Sălaj şi de modul în care era privită imaginea unui ochi albastru acum peste 2000 de ani („Ochiul a toate văzător”).
Chiar dacă au trecut mai bine de două milenii de la moartea celor doi războinici îngropaţi în Sălaj, piesele metalice din componenţa echipamentului celor doi mai păstrează urmele procesului de incineraţie. „Au acea patină, dată de arderea secundară, care ajută la păstrarea mai bună a fierului. Este vizibilă această ardere secundară la toate piesele, în măsuri diferite”, ne spune Horea Pop. Vechimea pieselor este aproximată, deocamdată, şi pe baza a ceea ce se ştie despre cetatea dacică din apropiere. „Cetatea a funcţionat de la sfârşitul secolului II î.Hr. până inclusiv tot secolul I d.Hr, moment în care este distrusă, posibil în momentul unificării lui Burebista”, precizează arheologul. Mărgică cu ochi de păun a fost găsită crăpată, însă ea va fi dată în curând restauratorilor pentru a o aduce cât mai aproape de starea iniţială. În total, în cele două zile de cercetări în teren, arheologii au scos la lumină zeci de obiecte – inclusiv un vârf de suliţă, un vârf de lance, un topor din fier masiv, fragmente de fibule, un pinten cu încrustaţii de argint, ba chiar şi o imitaţie de drahmă, o monedă grecească având ca legendă vaca şi viţelul care suge de la ea. „Se vede că e imitaţie, pentru că în loc să scrie corect numele magistratului care răspundea de emiterea de monede, au inscripţionat ceva asemănător unui ornament. Un alt detaliu – botul viţelului nu ajunge la uger. Oricum, chiar dacă este falsă, moneda demonstrează că dacii nu avea numai o economie bazată doar pe troc”, adaugă specialistul. Pot completa cu ipoteza existenţei pe această monedă a imaginii Vacii Cereşti cu al său viţel (fiu), ca legătură simbolistică cu Vechea Biserică Valaho – Egipteană a Geţilor de Aur primordiali, unde trinitatea era format din Taurul Ceresc (Apis), Vaca Cerului (Nut; Hathor) şi fiul acestora (Viţelul de Aur), simbolistica relevându-ne imaginea iconică cunoscută ca şi „Mama cu Fiul”. De aici a pornit şi ideea de sacralizare a acestui animal. Astfel moneda nu se dovedeşte a fi falsă, ci chiar originală. Potrivit lui Horea Pop, astfel de morminte dacice au mai fost descoperite în România, însă doar în zona Olteniei şi în sudul Transilvaniei. Este adevărat, în sudul Transilvaniei şi în Oltenia acestea s-au găsit cu ajutorul detectoriştilor, cu toate consecinţele ce decurg de aici, adică fără rigoarea unei cercetări arheologice amănunţite. Morminte dacice au mai fost găsite şi în sudul Ucrainei şi chiar în Slovacia (Geţia de Aur), între cele două zone – de sud şi de nord – existând până acum o zonă (din care făcea parte şi Sălajul) în care nu fusese făcută nici o astfel de descoperire. „Acum avem această legătură”, precizează arheologul. Oricum, mormintele dacice de incineraţie erau apanajul elitei războinice, motiv pentru care sunt destul de rare. „Oamenii simpli beneficiau de alt tratament – probabil li se împrăştia cenuşa, cert este că nu dispunea de astfel de morminte. De asemenea, există ipoteze potrivit cărora copiii nu puteau fi incineraţi, ci erau înhumaţi”, explică el. „Diagnosticul pentru delimitarea si recuperarea mormintelor dacice s-a incheiat. A debutat pe zăpadă şi s-a finalizat pe ploaie. Locaţia a fost cetatea dacică de la Meseşenii de Sus. Efortul a fost pe măsura descoperirilor care situează situl printre cele mai timpurii dintre cetăţile dacice cunoscute pănă acum. Este vorba despre mijlocul sec. II î.Hr. imediat după alungarea celţilor din Transilvania. Cele două morminte, răvăşite din păcate chiar de către daci, par să aparţină unei capetenii şi unui războinic. Piesele de vestimentaţie sunt un argument în acest sens.“, transmite arheologul Horea Pop.
Satul Meseşenii de Sus, unde se află cetăţuia dacică, este situat în partea central-vestică a judeţului Sălaj în Depresiunea Crasnei, la poalele nordice ale Osoiului Ciontului (870 m), cel de-al II-lea vârf montan al Meseşului (înălţimea maximă a acestor munţi fiind atinsă în Măgura Priei – 996 m), în apropierea drumului judeţean (DJ191C) care leagă satul Crasna de municipiul Zalău. Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1213, când satul apare sub numele de Villa Rechul, însă vechimea ei poate fi mult mai mare. Săpăturile arheologice făcute de-a lungul vremii pe teritoriul satului aduc dovezi materiale ale unor locuiri încă din cele mai vechi timpuri (mult înaintea primei atestări documentare), astfel: în versantul vestic al dealului Băilor Meseşeni (în punctul Osoiul Macăului) s-au descoperit urmele unui turn de pază şi semnalizare, de unde s-au recoltat fragmente ceramice atribuite culturilor Coţofeni, Wietenberg şi dacică, iar în locul numit Valea Drăgoşeştilor s-au descoperit fragmente ceramice ce aparţin culturii Starčevo-Criş. Urmele unor turnuri de apărare şi semnalizare s-au descoperit în mai multe puncte: în versantul Osoiul Ciontului, la o înălţime de 800 m, aproape de vârf (în partea nordică de locul numit La Oroieşti), în Coasta Lată, deasupra locului numit Groapa Muierilor, iar altul în locul Sub Groapa Muierilor. Din punctul cunoscut de localnici sub denumirea de Din jos de băi provin materiale arheologice dacice (secolul al II-lea î.Hr. şi secolul I î.Hr.), iar din locul Calea Bodiei, o spadă medievală. Începând cu anul 1876, satul Meseşenii de Sus aparţine Comitatului Sălaj din Regatul Ungariei, apartenenţă ce se va încheia în anul 1920, odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, tratat ce prevedea stabilirea frontierelor Ungariei cu vecinii săi. În perioada interbelică satul face parte din judeţul Sălaj, urmând ca odată cu reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic (regiuni şi raioane) şi înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (1952 -1968) să aparţină zonei teritoriale a raionului Zalău, Regiunea Cluj. Din anul 1968, după desfinţarea Regiunii Autonome maghiare, acesta va face parte din zona administrativ-teritorială a actualului judeţ Sălaj. În afară de Meseşenii de Sus, avem şi Satul Meseşenii de Jos (care s-a mai numit şi Căţăluşa) şi Sângeorgiu de Meseş (“M – e –Şes”, sau “Şase – e – M” (Mama este şase, Tatăl este şapte). În judeţul Sălaj s-au descoperit amplasamentele a nu mai puţin de 30 sate dacice şi 15 cetăţi dacice care apărau uniunea tribală din partea de vest a actualului judeţ. Cea mai importantă pare să fi fost Dacidava, oraş fortificat situat pe Măgura, în apropiere de Şimleu Silvaniei. Este locul cu cea mai mare densitate de tezaure dacice din ţară, după Sarmizegetusa. 15 tezaure dacice au fost descoperite acolo, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme din acest metal nobil. (G.V.G.)
Lasă un răspuns