Administraţia hortystă a săvârşit în teritoriul ocupat în urma Dictatului de la Viena, numai în primii doi ani de administraţie, peste 22.700 de atrocităţi, din care 991 de omoruri individuale. De asemenea, peste 140.00 de evrei, dintre cei 160.000 deportaţi în lagăre, au dispărut fără urmă. Autorii, instigatorii şi complicii la masacrele săvârşite în 16 localităţi din Ardealul de Nord au fost condamnaţi în şedinţa publică a Tribunalului Poporului din Cluj, în 13 martie 1946 (Anexa 11). Sentinţa Tribunalului Poporului de la Cluj a fost confirmată de Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război. În pofida vinovăţiilor de necontestat ale criminalului de război Wass Albert (Adalbert), conte de Czege şi Szentegyed (n. 1908, Răscruci, judeţul Cluj – d. 17 februarie 1998, Astor, Florida, SUA), istoriografia ungară îl consideră un nobil, scriitor şi poet – premiat de înalte instituţii academice din Ungaria. (Vezi Anexa nr. 12) Deşi este documentat criminal de război de către Muzeul Holocaustului, Wass Albert are cel puţin trei statui comemorative în România. Una dintre statui este „anonimizată” ca fiind a „Secuiului Rătăcitor” („Vandor Szekely”) şi a fost amplasată în parcul memorial din centrul municipiului Odorheiu Secuiesc. Busturi ale criminalului de război Wass Albert mai sunt amplasate în curtea şcolii din Lunca Mureşului (judeţul Mureş) şi în curtea bisericii romano-catolice din Reghin.
Oficialităţi din Ungaria şi politicieni maghiari din România oficiază frecvent cultul lui Wass Albert. Lideri marcanţi ai U.D.M.R. şi ai celorlalte formaţiuni maghiare sunt activ implicaţi în promovarea imaginii de „erou al naţiunii ungare” a lui Wass Albert. Editura „Mentor” din Târgu Mureş (la care Markó Béla deţine 45% din acţiuni – n.n.) s-a judecat la Curtea Supremă de Justiţie din Budapesta cu editura ungară „Kráter”, pentru dreptul de a edita scrierile şovine ale lui Wass Albert. Editura „Mentor” a avut câştig de cauză şi a putut cumpăra drepturile de editare a unor „opere” în care românii sunt caracterizaţi, printre alte formulări, drept „viermi” şi „animale ţigăneşti”.
Senatorul Frunda György a solicitat procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în 2002, anularea sentinţei prin care Wass Albert a fost condamnat în 1946 la moarte, în contumacie, pentru crimele de război comise în 1940. Protestele comunităţilor româneşti împotriva acţiunilor de reabilitare a criminalului de război au rămas fără ecou. În faţa unei astfel de sfidări nu ne rămâne decât să înţelegem că acei care-l reabilitează pe criminalul Wass Albert sunt de acord cu faptele pentru care acesta a fost condamnat şi doresc să legitimeze etnogenocidul ungar în România din toate timpurile. În timpul dominaţiei asupra Transilvaniei – o perioadă de patru ani, până la eliberarea întregului teritoriu al României – trăsăsturile şi caracteristicile horthysmului s-au etalat la lumina zilei.
Programul pe care fasciştii unguri aveau să-l pună în aplicare în teritoriul românesc cotropit a fost făcut public printr-o directivă de propagandă în acţiune intitulată „Fără îndurare”, editată din ordinul personal al lui Horthy şi destinată jandarmilor şi formaţiunilor paramilitare horthyste, din care am reprodus un extras. Cu obiectivitate se poate aprecia că nici „Mein Kampf”-ul lui Hitler nui cuprinde, tipărite negru pe alb, asemenea accese patologice de ură. Autorităţile horthyste au urmărit inocularea acestui spirit pe scară largă, fiind organizate adunări publice pentru instigarea populaţiei maghiare împotriva românilor: „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică poporului iubirea, dar aceasta este o momeală, fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brutp, iar această forţă brută noi, cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia, pentru că acestea sunt păcate. Acestea să fie însă păcate? Nu sunt păcate! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă valahi opincari. Vom organiza o „Noapte a Sfântului Bartolomeu” şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor.”
Un astfel de discurs a fost rostit în localitatea Şimleu Silvaniei de baronul Aczél Ede, şeful circumscripţiei regionale a 10-a Cluj a organizaţiei paramilitare horthyste a Tiranilor.
Propaganda şovină, fidelă acelei directive criminale „Fără îndurare”, nu a rămas la stadiul de simple incitări, ci a devenit linie de conduită practică. În acelaşi spirit, a fost declanşat un utiaş val de omoruri şi măceluri, maltratări şi schingiuiri, un lung şir de cirme înspăimântătoare. Trupele horthyste de ocupaţie, împreună cu organizaţiile naţionaliste paramilitare, cum erau „Rongyos Gárda” („Garda zdrenţăroşilor), alcătuită din ofiţeri unguri, „Nemzetőrseg” („Garda naţională”), „Tűzharcosok” („Luptătorii din liniile de foc”) şi altele, au săvârşit asasinate de o cruzime rar cunoscută chiar şi în istoria secolelor trecute. Este semnificativă declaraţia unui contemporan al evenimentelor, maghiarul Szenczei László, care scria: „Soldăţimea pătrunsă până în măduva oaselor de teroiile fascise, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârşit atrocităţi odioase faţă de locuitorii neajutoraţi ai satelor româneşti.”
Trupele horthyste au pătruns în oraşul Zalău la o săptămână după Dictatul de la Viena – în ziua de 8 septembrie 1940, deschizând focul orbeşte asurpa populaţiei, iar cadavrele femeilor au fost dezgolite şi batjocorite. (Soţia agronomului Gheorghe Prunea, gravidă în luna a opta, a fost legată de cozile a doi cai şi târâtă 2 km până la marginea unei păduri, unde, cu baionetele, i-au scos copilul din pântec. Ambele cadavre au fost îngropate numai pe jumătate, spre a fi mâncate de câini. Au fost ucişi numeroşi localnici – în abatorul oraşului, în curtea liceului şi pe serpentinele muntoase din apropiere. Învăţătorul Ion Toma relata îngrozit: „Munţii Meseşului sunt plini de cadavre ale românilor din Stâna, Ciumărna, Unguraşi şi alte sate”. Voind să-şi afirme cu demnitate sentimentele patriotice, unii lcoalnici purtau la butonieră cocarda cu cele trei culori ale steagului României; horthystii i-au ucis bătându-le cocardele cu piroane în piept. Alţii au fost legaţi de maşini şi târâţi zeci de kilometri.
În localitatea românească Trăznea, horthyştii au pătruns la 10 septembrie 1940. La intrarea în comună, câţiva copii români ieşiseră cu vitele la păscut. Au fost împuşcaţi toţi pe izlazul comunei. Apoi horthyştii au invadat uliţele satului; au dat foc caselor, împuşcând pe oricine întâlneau. A ars întregul sat, victimele zăceau pe străzi, prin curţi şi grajduri, pe câmp. Preotul creştin ortodox s-a ascuns în casa parohială; când preoteasa cu fiica sa au sărit pe fereastră încercând să se salveze de flăcări au fost împuşcate. În masacrul de la Trăznea au fost ucişi şi răniţi 263 de români – copii, femei, bărbaţi, tineri şi vârstnici. În aceeaşi zi de 10 septembrie, în comuna Ciumărna trupele horthyste au executat un alt grup de români. În comuna Suma, 11 români au fost omorâţi în chinuri, ciopârţiţi cu baionetele, trupurile fiind lăsate şase zile neîngropate, pe marginile râului Bereteu.
În comun Ip, judeţul Sălaj, a avut loc într-adevăr o „noapte a Sfântului Bartolomeu”, cum preconiza baronul Aczél. La începutul nopţii, plutoane de ostaşi unguri, însoţite de echipe ale gărzii horthyste (Nemzetőrség) au scos din case şi i-au schingiuit pe toţi românii care nu fugiseră; li s-au zdrobit oasele, li s-au smuls unghiile, după care au fost împuşcaţi cu toţii, cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost violate, copiii spintecaţi cu baioneta. După măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor; cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele, amestecate cu răniţii care mai respirau, şi aruncaţi cu toţii într-o groapă comună de 35/25 mp, peste care s-a turnat 400 kg var, acoperită apoi cu pământ. Au căzut victimă acestui masacru 165 de români, copii, bătrâni, femei şi bărbaţi. Totalul celor ucişi de trupele horthyste şi formaţiunile paralmilitare fasciste numai în luna septembrie 1940 şi numai pe teritoriul unui singur judeţ, Sălaj, se ridică la 481 de persoane, dintre care 460 români, 16 slovaci, 5 evrei. Din numărul total al victimelor 190 au fost copii, iar 179 – femei.
Statisticile vremii, evident incomplete, consemnau după numai primii doi ani de stăpânire hortystă, 991 de români executaţi oficial fără nici un fel de judecată, 6813 cazuri de crime şi maltratări grave – dintre care: în judeţele Bihor – 1305; Ciuc – 412; Cluj – 1050; Maramureş – 133; Mureş – 117; Năsăud – 166; Odorhei – 57; Satu Mare – 691; Sălaj – 1236; Someş – 477; Trei Scaune 493. Documentele doveditoare au fost prezentate de delegaţia română de la Conferinţa de pace din 1947 de la Paris. Amploarea crimelor, dimensiunile atrocităţilor săvârşite de autorităţile horthyste nu vor putea fi niciodată cunoscute cu exactitate. Mai ales că, încercând să şteargă pe cât posibil urmele masacrelor, autorităţile horthyste au emis ordine speciale, draconice, de confiscare şi distrugere imediată a oricăror alte dovezi.
O crimă se poate comite nu numai cu puşca, mitraliera sau baioneta. Asasinatelor sălbatice, horthyştii le-au adăugat şi crime în alte forme, cu acelaşi scop: lichidarea populaţei româneşti din Transilvania. O parte integrantă a acestui genocid l-au constituit expulzările, dislocarea colectivă şi individuală.
Cine avea deschis aparatul de radio în seara zilei de 24 noiembrie 1940 a putut auzi, în emisiunea de la orele 20,15, a postului de radio Budapesta, lectura unui comunicat oficial: numărul românilor expulzaţi. Comunicatul horthyst informa despre expulzările din partea nord-estică a Transilvaniei în perioada 5 septembrie – 14 noiembrie, înştiinţând că în acest interval au fost expulzaţi din jueţeul Cluj 329 persoane, Someş – 92, Ciuc – 467, Sălaj – 3.513, Bihor – 653, Maramureş – 1.120, Năsăud – 1.332, Satu Mare – 1.200, Mureş – 1178 etc. Între cei expulzaţi, în afarăî de romîni, se aflau chiar şi maghiari căsătoriţi cu românce sau femei maghiare căsătorite cu români. Totalul expulzaţilor numai în prioada noiembrie 1940 – 1 decembrie 1943 se ridică la 218.927 persoane. Acestora li se audaugă însă şi refugiaţii care, terorizaţi, n-au mai trecut pe la controlul şi fişierul central – circa 60.000 – 70.000 de oameni – astfel că numărul total se ricică la 280.000 – 290.000.
Tragedia trăită de populaţia romînească expulzată de horthyşti este relatată de scriitorul de limbă maghiară Méliusz József: „Înghesuiţi în vagoane de marfă, ticsiţi unul peste altul în modul cel mai barbar, înfometaţi, cu buzele crăpate de sete, bolnavi de febră au trecut graniţa la Arad. Când jandarmul s-a prezentat să-i ridice şi-au părăsit în pripă, de la o oră la alta, casele, vitele de jug, pământurile, uneltele”. Copiind cu zel modelul hitlerist, horthyştii au introdus pe scară largă sistemul lagărelor de de concentrare pentru români, evrei, cehi şi slovaci, precum şi maghiari cu vederi democratice. Numai în perioada lunii septembrie 1940 totalul celor arestaţi şi internaţi s-a ridicat la 13.359.
Lasă un răspuns