Strigătul…

Încerc să găsesc în colbul drumului un punct de sprijin… Şi pietrele au auzit plânsetul hain de pretutindeni. Străbunul magic probabil se răsuceşte în mormânt. Deznodământul jocului nu-l ştie nimeni. Eu mă-ntorc către păsări să plâng sub aripa lor, căci mi-e inima grea şi lacrimile mi-au albit obrajii. Pânza iluziei este atât de severă cu privirea mea, încât nu mai pot vedea asfinţitul. Poate sunt doar un nebun solitar ce continuă să creadă în „miracolul creştin”.

Un copil ce respiră aroma timpului întors în căsuţa natală, unde mama văruie pereţi şi-mi spune poveşti. Cercul magic se-nchide uşor, iar eu revin într-un prezent sufocat de cuvinte rostite haotic. Viaţa a devenit un cobai. Mă lupt să nu cred, dar aceasta este realitatea: metafora lumii e balamucul, unde inamicul interior sapă până face răni în oameni. Azilele sunt pline de bătrâni ce stau şi plâng la porţile de fier, aşteptând o bucată de pâine din mâinile copiilor.

Dar se pare că le este hărăzită tristeţea. Mă doare nepăsarea iar sufletul mi-e bolnav privind hidoşenia socială pătrunsă de năravuri cum îşi abandonează copii în lagărele orfelinatelor. Copii nevinovaţi ce tânjesc după o timidă mângâiere. Societatea a ajuns un fel de câmp de bătălie, unde fraţii îşi împart averile cu pumnii sau cu arme albe, uitând de Dumnezeu şi de Lege. Cain şi Abel, prezenţi permanent pe scenă lumii, cu suliţe înfipte în lobii oculari. Trăim sub semnul tragediei, unde părintele stă înconvoiat de durere sub ploaia de lovituri a copilului ce-i ia ultimul bănuţ ca să cutreiere tavernele, în loc să-i asigure o bătrâneţe liniştită şi-o caldă îmbrăţişare ca ofrandă a aducerii lui pe lume.

Respectul a murit, conştiinţa e doar un concept, oamenii stau într-un Labirint îmbibat cu noroi. Lemnul mut al unei Icoane, unde chipul lui Hristos plânge cu picături de sânge, s-a desprins de perete, gata de sacrificiu. Lampa s-a spart şi ea, stingându-şi flacăra. Cine mai încălzeşte picioarele sărmanilor fără adăpost? Cine să oprească abominabilul viol săvârşit asupra fecioarelor de către părinţi născuţi în grădinile zoologice? Un adevărat Martiriu.

Mă dizolv în gânduri şi-ncerc să-mi amintesc un psalm, dar suspinele lungi îmi pătrund în creier până la durere. Deschid ochii, focul nemilos mistuie fără încetare tot ce prinde în cale. Nu e „focul cel veşnic”, purificator, e pus de-o mâna sălbatică, e haotic şi brutal.

Sufletele umblă în zdrenţe tremurând de frig în aisbergul lumii. Inventăm MOAŞTE la care ne-nchinăm cu genunchii murdari şi mâinile pline de glod, dar nu vedem drama din ochii cerșetorului bătrân care n-are unde pune capul şi nici nu mai ştie cum arată un fruct. Dar noi ne-nchinăm la MOAŞTE, iată cum ipocrizia şi-a făcut deja cult. Minciuna stă pe tron declarându-se profetă.

Copii sunt crescuţi slabi în Duh, copiind caracterele puternice, violente şi mizere ale celor ce-i cresc, rostind pe mai târziu cuvinte grele de injurii. Strigătele de revoltă şi disperare ale celor care încă mai cred în frumos, cutremură acoperişul lumii. Dar sunt minoritari şi nu se pot lupta cu cei ce continuă să construiască imperiul ignoranţei. O mână de oameni împotriva unui imperiu? Este prea mult. Nu există sclavi fericiţi, crescuţi în tiranie, cu lanţuri la picioare, păpuşi de cârpă dezechilibrate emoţional, săvârșesc atrocităţi la care sistemul priveşte liniştit.

Suntem în plin proces de dezumanizare. Omul crescut sub limită ca un animal de companie nu gândeşte individual şi este un foarte bun soldat al sistemului. Moravurile rurale, neruşinarea nelimitată sunt cerinţe ale epocii: nivelul animalic, expresia perfectă a omului modern, înlănţuit, avid de bogăţii şi onoruri, satisfăcându-şi liniştit nevoile fizice şi impulsurile de moment, dormindu-şi somnul pe pernele putrede. Dănţuitorii din caverne îşi încheie permanent frazele cu o sudalmă, neavând un cuvânt bun pentru copilul de-acasă cel aşteaptă în prag cu privirea plecată de teamă.

Am luat o atitudine critică un strigat ce vine din toată fiinţa mea, pentru că nu mă pot dizolva pur şi simplu în gânduri, stand cu mâinile încrucişate a neputinţă. Această radiografie a unui „moment de viaţă”, această cruce a realităţii, vreau să fie cunoscută de toţi. Trag un semnal de alarmă poate mai există o şansă ca declinul să-şi oprească ecourile succesului.

Nu vreau să fiu părtaş la destrămarea unui suflet, nu vreau să trăiesc văzând cum grăuntele pierzaniei dau rod făcând din oameni holograme. Sunt contra celor care vor să corupă Istoria, plutind şi delirând în clepsidra unei perfuzii şi cum nimeni nu este stăpân pe secundele mele, mi-am luat dreptul să nu tac. Sunt un scrib ce-şi aşterne, oriunde, poate cuvintele potrivite, „condiţia, trăirea şi gândirea”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*