Citind istorisirile pline de dramatism ale celor trei autoare, nu poți să nu-ți spui, parafrazând o vorbă din popor: „Nu-i da, Doamne, femeii cât poate să ducă!”…
Dar, oare de ce trebuie să ducă? De ce să nu se ridice și să spună „STOP!”. De ce să nu-și trăiască viața așa cum fiecare femeie pe acest pământ ar merita, măcar pe sfertul sacrificiilor pe care le fac ele pentru noi? De ce să sufere, de ce să fie abuzate, dar, mai ales, de ce NOI să privim în altă parte și să spunem, când auzim astfel de cazuri dramatice, „ele și-au ales soarta”?!
Orice palmă dată unei femei ar trebui să se întoarcă înmiit împotriva bărbatului abuzator! Orice cuvânt aruncat, la început sub scuza unui nerv, vai, apărut de nicăieri!, și șters cu dosul dosului de palmă care a izbit sub jurământul nerepetării vreodată a barbarismului dintâi (dar, tocmai un astfel de jurământ este pecetea sub care femeia-abuzată își va strivi propria viață, propriile dorințe și nevoi, sub numele unui sacrificiu, fie el numit „casă”, „copil” ori, da!, dramatic pentru secolul 21, „gura lumii”), orice rafală de invective, descărcată, iarăși ca scuză, din nevoia agresorului de a se defula, ar trebui să-l ardă pe cel ce odată acceptată fiindu-i scuza „greșelii” de către femeia de alături, continuă a azvârli astfel de cuvinte.
Citind cutremurătoarea carte, a celor trei istorisiri dintr-o viață care bate viața, și pe care literele au cuprins-o într-o dimensiune în care autoarele, ca femei, nu au spus totul, nu au putut spune totul, ele, ca ființe umane ce s-ar fi dezumanizat dacă ar fi povestit întreaga lor dramă, dincolo de prima impresie, aceea că nici o femeie, ca ființă umană, nu ar trebui să treacă prin așa ceva, nu poți să nu te oprești în loc, ca bărbat, să privești înspre trecut, să diseci și prezentul, și să te întrebi: oare am făcut tot ceea ce trebuia pentru femeia de alături?
Poate tu, cititorule, tu, ca bărbat, nu ai dat niciodată o palmă… Poate nici nu ai înjurat femeia de lângă tine! Dar, oare, privirea-ți „nervoasă” și vocea-ți ridicată într-un moment de tulburare nu au rănit femeia de lângă tine? Ai fi înțeles, chiar dacă ea nu ți-a spus-o vreodată, că ai rănit-o? Și, mai ales, ai înțeles că ea te-a iertat chiar înainte de a te fi gândit să îngâni o vorbă de îndreptare?!
Neîndoielnic, noi, bărbații, nu suntem perfecți! Probabil, nici nu am mai fi atât de interesanți pentru ele! Și în fiecare dintre noi sălășluiește poate un mic izvor tulbure pe care ele, citindu-ne dincolo de simpla intuiție, își asumă să-l limpezească.
Dar, între noi, ceilalți, și bărbații-abuzatori stau oceane de ape mâloase. Asta trebuie să înțeleagă acele femei care își impun să încerce imposibilul. Să-l schimbe, să-l îndrepte pe cel fără de nici o șansă.
Acesta este și mesajul autoarelor. Nu merită să-ți risipești viața încercând să îndrepți un rău ale cărui rădăcini sunt prea adânc înfipte. Nu merită să te transformi în izvorul din care el, abuzatorul, să se adape ca un animal sălbătic.
Cele trei autoare au făcut un pas uriaș. Nu, nu este vorba de simpla destăinuire a vieților lor de coșmar, ci de faptul că și-au pus sufletul în slujba altor femei care încă nu au curajul de a-și trăi viața pe care o merită.
Care trebuie să înțeleagă că nu există timp de amânare… Că un lanț care le încorsetează nu poate fi lărgit za cu za. Ci doar rupându-l!
Aveți curajul, voi, femei, să vă ridicați și să sfărâmati lanturile! Încă mai exista bărbați care vă merită și care vă așteaptă!
Lasă un răspuns