Al doilea spectacol al verii în Central Park, la The Public Theater, unde vară de vară, de 60 de ani, se desfăşoară evenimentul „Shakespeare în the Park”, este după piesa „A Midsummer Night’s Dream”, pusă în scenă de un rezident al teatrului, Lear deBessonet, cu actori unul şi unul, culeşi în special de la teatrele de pe Broadway, fiindcă spectacolul este o comedie muzicală. DeBessonet, care poartă un prenume shakespearian, Lear, deşi este femeie (s-a născut la New Orleans), confirmă buna tradiţie a regizoarelor americane – şi mă gândesc înainte de toate la o Julie Taymor, şi ea autoare a unei înscenări după „A Midsummer Night’s Dream”. DeBessonet a mai montat aici piese de Shakespeare, „The Tempest, The Winter’s Tale”, Romeo and Juliet, iar anterior a mai pus în scenă la alte teatre Odiseea şi Don Quijote, dar a făcut vâlvă şi la teatrul La Mama, pe vremea lui Ellen Stewart, cu Omul cel bun din Siciuan. De data aceasta, a mers în dificila reprezentare a celei mai fanteziste piese a lui Shakespeare pe îmbinarea a două surse: commedia dell’arte şi musicalul american.
Comedia dell’arte este aplicată în special în secţiunea teatrului în teatru, acolo unde un grup de muncitori atenieni pregătesc o piesă în cinstea anunţatei nunţi dintre Theseus, ducele Atenei (Bhavesh Patel), şi Hippolyta, regiana Amazoanelor (De’Adre Aziza), unde Shakespeare îşi desfăşoară ars poetica, cât şi în scenele de vrajă, unde Puck (Kristine Nielsen), magul pădurii, la îndemnul lui Oberon, regele zânelor (Richard Poe), vrăjeşte cuplurile de îndrăgostiţi Hermia-Lysander (Shalita Grant, Kyle Beltran) şi Helena-Demetrius (Annaleigh Ashford, Alex Hernandez), le ia în asemenea hal uzul raţiunii încât ei îşi încurcă iubitele / iubiţii. O suită de quid pro quo-uri sau de gaguri trăsnite are loc în această sfera, că şi în aceea unde meşterul Bottom (Danny Burstein) îşi iese din rol şi, tot cu ajutorul vrajei lui Puck, devine un măgar, de care se îndrăgosteşte Titania, regina zânelor (Phylicia Rashad), aşa cum a plănuit acelaşi rege al vrajei, Oberon, nemulţumit de purtarea ei, căci nu voia să facă o schimbare de copil adoptat.
Sigur, totul este justificat. În primul rând, cu ce altceva se poate ocupa un rege al zânelor, dacă nu de vrăji erotice, într-o pădure fermecată, o pădure seculară, sugerată de scenograful David Rockell, în prelungirea pădurii reale din preajmă!? Cum acţiunea piesei se petrece într-o astfel de pădure, la fel şi reprezentaţia verii are loc în teatrul de vară, în mijlocul pădurii seculare care este Central Park. Iar noaptea, la lumina miilor de stele, o face parcă şi mai magică.
Evident, piesa s-a rostit în întregime. Nu s-a făcut nici un rabat experimentalist. Şi demult nu am mai văzut să se joace întocmai piesa din piesă, parodia la Romeo şi Julieta, despre „tragica poveste a lui Pyramus şi Thisby”. Ea conţine codul concepţiei treatrale a lui Shakespeare, aşa cum am arată pe larg în volumul Shakespeare şi Eminescu.
Acestui limbaj clasic, DeBessonet i-a adăugat părţile muzicale.
Într-o latură a scenei, într-un pavilion, a instalat o orchestră live (Music Director: Jon Spurney), dotată cu clape, contrabas, tobe, percuţie, chitară, trompetă şi alte instrumente originale, dar şi cu o voce de Broadway, o cântăreaţă a zânelor (starul Marcelle Davies-Lashley). Multe momente ale piesei erau ritmate de această orchestră şi de solistă, culminând cu momentul final, cu petrecerea de la cele trei nunţi, Theseus şi Hippolyta, Lysander şi Hermină, Demetrus şi Helena.
Intrarea în scenă finală a eroilor este regizată în aşa fel încât nu numai oaspeţii de pe scenă se ridică în picioare, ci întreaga arenă de la The Public Theater, adică aproximativ o mie de spectatori. Iar spectacorii s-au ridicat firesc fiindcă ei au participat constant la spectacol, distrându-se copios. S-a ras că a răsunat până în miez de noapte toată pădurea, timp de trei ore! E foarte greu să faci comedie în aceste timpuri, iar deBessonet se poate lăuda că a făcut.
Din păcate, a făcut mai puţin teatru de substanţă. Lipsa de ritm a spectacolului, a compensat-o cu muzica de jazz, de fapt, cu muzica originală compusă de Justin Levine şi cu momentele coregrafice semnate de Chase Brock, un constant colaborator al regizoarei. Desigur, obişnuindu-ne de ani de zile cu teatrul parabolic, teatrul simbolic, cu decor minimalist, cu semnificaţii politice, un astfel de spectacol, precum cel prezentat la „The Public Theater” după A Midsummer Night’s Dream, ne pare desuet, scos de la naftalină, dovadă că dominantă lui au constituit-o elementele de „sclipici”, costume strălucitoare (Clint Ramos), tot felul de beculeţe colorate care creau iluzia vrajei (Lighting Design: Tyler Micoleau), că şi spary-ul cu care Puck şi Oberon adormeau sau se trezeau îndrăgostiţii, coroane princiare, chiar şi papale!, o întreagă garderoba regală, cu o grijă faţă de rolul costumelor. Erau costume albe, negre şi colorate, făcând clar distincţia între lumea imaculată a zânelor, lumea întunecată a vrăjilor nocturne şi lumea diurnă, aparținând personajelor lumeşti.
Spectacolul are un succes popular, fiindcă este superficial, este mai mult hollywoodian decât shakespearian. Dar lumea se bucură, se distrează, nu se alarmează, ca la Julius Caesar, spectacolul anterior, care a beneficiat de reclama lui Donald Trump, mai ales când a cerut interzicerea lui. De dată aceasta, cred că preşedintele SUA s-ar bucură să asiste, fiindcă în acest spectacol nu există nici un apropo la persoană să, iar spectatorii se simt bine, de parcă l-au uitat. Sigur, mult mai antrenantă decât politica este latura erotică a vieţii. Iar spectacolul nu duce lipsă de senzaţii ţări, deşi totul se desfăşoară în limitele bunului simt, nimic nu este vulgar, fără măsură. Suntem departe de viziunea lui Peter Brook, care a văzut acţiunea acestei piese în jurul unui falus, instalat ca decor în mijlocul scenei. Eroticul, când este şi vrăjit, te scoate în afara timpului.
Lasă un răspuns