Altar „cu ochi” de acum 5000 de ani descoperit la Târgu Frumos (jud. Iaşi)

Lect. univ. dr. Vasile Cotiuga, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza (UAIC) din Iaşi ne face părtaşi la o descoperire istorică de o valoare deosebită făcută în anul 2015. Este vorba despre scoaterea la lumină a unui altar precucutenian în situl de la Târgu Frumos (jud. Iaşi). Plecând de la toate acestea, cercetătorul Vasile Cotiuga a decis să ne ofere mai multe detalii despre istoria acestei mari descoperiri arheologice efectuate în premieră, pe tema descoperirii acestui altar, cu o vechime de peste 5 000 ani.

Civilizaţiile preistorice ne rezervă, întotdeauna, mari surprize atunci când, cu mare atenţie şi migală, te apleci asupra lor, pentru a le cunoaşte şi a le înţelege mai bine. Vestigii pe care le găsim aproape peste tot, pe ogoare sau în curtea bunicilor, care pentru mulţi dintre noi aparent nu au nicio valoare, fiind asemenea unor oale sparte de pe marginea drumului, descoperite în cadrul unor cercetări arheologice sistematice şi investigate în laboratoare ne oferă o imagine asupra unei lumi trecute, care ne-a lăsat moştenire o sumă de valori materiale şi spirituale deosebite. Este şi cazul cunoscutei civilizaţii Precucuteni-Cucuteni, care a evoluat pe aceste meleaguri acum peste 5.000 de ani, şi care, prin numeroasele descoperiri ale arheologilor, ni se prezintă ca una dintre cele mai mari civilizaţii ale Preistoriei din spaţiul european. Între aceste descoperiri se numără şi un altar de lut, descoperit, acum ceva vreme, în aşezarea din faza a III-a a Culturii Precucuteni de la Târgu Frumos, de către studenţii Facultăţii de Istorie de la UAIC, sub coordonarea profesorilor Nicolae Ursulescu, Dumitru Boghian şi de mine”, ne dezvăluie Cotiuga. În detaliu, arheologul a ales să ne descrie ceea ce reprezintă această descoperire şi ce impact are pentru civilizaţia şi societatea existentă în acest spaţiu geographic, acum multe mii de ani. „Altarul a fost găsit în locuinta L11, în partea Nord-Estică a acesteia, lângă o vatră de mari dimensiuni cu diametrul de 1.30 m, fiind înconjurat cu o margine de lut, în formă de potcoavă (cerc neînchis, semn al Norocului – n.a.). În momentul descoperirii, atât altarul, cât şi marginea de lut erau răvăşite, găsindu-se printre resturile locuinţei. Abia când au intrat în laboratorul de restaurare din cadrul Facultăţii de Istorie de la Cuza, am putut constata că fragmentele respective au fost acoperite cu o angobă albicioasă (pastă ceramică folosită la finisarea produselor ceramice – n.a), peste care s-a pictat cu roşu-brun diverse motive geometrice, în special rombice şi circulare. Altarul constă din două plăci de lut unite printr-o cornişă, redând, schematizat, două busturi umane, fiind asemănător altarelor descoperite la Parţa, în Banat, şi la Truşeşti, judeţul Botoşani”, ne descrie, cu lux de amănunte, cercetătorul. Pentru a ne releva cât de valoroasă este această descoperire, trebuie făcută menţiunea că este vorba de reprezentarea arhetipală a Cuplului Divin. „El (altarul – n.r.) reprezintă imaginea a două divinităţi, fie cuplul divin – Marea Zeiţă Mamă şi acolitul său masculin, fie prototipul cuplului zeiţelor mamă-fiică, aşa cum vor apărea mai târziu în mitologia greacă, prin cuplul Demeter-Core. Dacă motivele pictate pot fi legate de o zeitate feminină, rombul fiind un simbol feminin, atunci Altarul de la Târgu Frumos dovedeşte existenţa în viaţa spirituală a comunităţilor Eneolitice a unui cuplu de zeităţi feminine, care asigurau perpetuarea naturii, vegetaţiei, deci a vieţii. Cei care doresc să vadă această deosebită descoperire preistorică pot vizita Muzeul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, unde se află expusă alături de alte valoroase descoperiri arheologice aparţinând civilizaţiei Precucuteni-Cucuteni”, a concluzionat arheologul Vasile Cotiuga.

Cercetările începute în 1990 la Târgu Frumos şi care continuă şi în prezent au avut ca rezultat descoperirea celei mai vaste aşezări a culturii Precucuteni, cunoscută până acum pe teritoriul României. Cultura Precucuteni (circa 4200-3700 î.Hr.), jucat un rol important la geneza celei mai reprezentative civilizaţii a eneoliticului european, Cucuteni-Tripolie. De-a lungul celor trei  faze principale de evoluţie, comunităţile precucuteniene au cuprins un vast teritoriu, între SE-ul Transilvaniei şi interfluviul Bugul Sudic-Nipru (pe direcţia V-E) şi de la cursurile superioare ale Prutului, Nistrului şi Bugului până la contactul dintre silvostepă şi stepă în regiunile NV pontice (pe direcţia N-S), prefigurând nucleul principal al viitoarei arii de răspândire a complexului cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie. Aşezarea precucuteniană de la Tg. Frumos este plasată în partea sud-vestică a Câmpiei Moldovei, în subunitatea cunoscută sub numele de Şaua Ruginoasa – Strunga (sau „Poarta Târgului Frumos”), care asigură legătura dintre Culoarul Siretului şi bazinul hidrografic Jijia-Bahlui, fiind de-a lungul istoriei, una din căile de intensă circulaţie a comunităţilor umane, a artefactelor şi a influenţelor culturale. Zona este drenată de micul râu Bahluieţ (din bazinul Bahluiului) şi de afluenţii acestuia.

Punctul arheologic este situat în zona de NNE a oraşului Tg. Frumos, la circa 350 m SSE de abatorul avicol şi la circa 250 m N de Fabrica de Confecţii, pe un fragment relativ înalt al cuestei din dreapta pârâului Adâncata (afluent de stânga al Bahluieţului). La baza cuestei apar numeroase izvoare, care au constituit un factor favorizant al locuirii. Spre N şi spre S, fragmentul de cuestă este delimitat prin două ravene, destul de slab accentuate. Actualmente, peisajul geomorfologic este, desigur, parţial modificat faţă de perioada neolitică, prin adâncirea pârâului Adâncata şi prin apariţia unor trepte de alunecare, care au afectat marginea estică a locuirii. Probabil că, în paralel, s-a produs şi o coborâre a nivelului pânzei freatice, inclusiv a izvoarelor de cuestă, astfel că acestea se află acum mult mai jos faţă de aşezare. Se pare, însă, că odinioară cele două izvoare care au format ravenele dinspre N şi S, ca şi valea pârâului Adâncata (spre E), formau obstacole destul de importante, pentru a asigura, pe trei laturi, o destul de eficientă apărare naturală a aşezării. Atât săpăturile sistematice, cât şi cercetările de suprafaţă au arătat că locuirea s-a extins circa 300 m de-a lungul văii (pe direcţia N-S) şi circa 350 m perpendicular pe vale (direcţia E-V), ocupând, deci, o suprafaţă de aproximativ 10 ha. Toate vestigiile descoperite până acum în această arie aparţin numai culturii Precucuteni; este, deci, vorba de cea mai mare aşezare a acestei culturi, având în vedere că, de regulă, acestea ocupă o suprafaţă de 1-1,5 ha. Chiar dacă aşezarea nu poate fi cercetată integral, din motive obiective (o mare parte din suprafaţă este acoperită de clădirile şi platformele de beton ale unei foste baze de recepţie a cerealelor: Baza Pătule), totuşi sectoarele libere care au putut fi investigate parţial până acum (desemnate drept sectoarele A-E), însumând o suprafaţă de circa 1300 m2,  au furnizat date interesante despre succesiunea şi planimetria etapelor de locuire, ca şi despre viaţa comunităţii care a trăit aici. Astfel, stratul de locuire avea o grosime de circa 0,80 m, cu depăşiri normale ale acestei valori în dreptul complexelor de locuire. Se remarcă o uşoară diminuare a grosimii depunerilor, din centrul aşezării (sectorul A) spre limita estică a cuestei, datorită proceselor diferenţiate de acumulare a solului, prin denudare mai accentuată la marginea cuestei, cu toate că panta este, în general, extrem de lină, fiind vorba, mai curând, de un platou. Analizele pedologice (efectuate de prof. Gh. Lupaşcu) au arătat că, pe suprafaţa reversului de cuestă, funcţionează în permanenţă un proces de glacis, mai intens în perioadele umede, determinând acumulări destul de groase de sol (circa 40-50 cm), care au protejat depunerile arheologice, menţinându-le la o adâncime relativ mare. Chiar şi lucrările agricole care s-au efectuat aici în perioada de după încetarea locuirii nu au afectat stratul arheologic, deoarece, în ultimele decenii (când s-au practicat arături la mare adâncime), terenul a fost acoperit, în cea mai mare parte, de construcţiile bazei de recepţie a cerealelor. Fundaţiile acestor construcţii nu au perforat decât depunerile post-eneolitice şi doar arareori intervenţiale moderne au ajuns până-n stratul preistoric. Întreaga locuire se poate plasa în ultima fază (a III-a) a culturii Precucuteni, eventual cu un început în momentul trecerii de la faza a II-a la cea de a III-a, aşa cum sugerează unele fragmente ceramice, care prezintă elemente mai vechi. Stratul conţine trei niveluri (I-III), distincte prin compoziţia solului, fiecare cu câte două orizonturi (a: inferior; b: superior), stabilite şi prin suprapunerea unor structuri de locuire. Avantajul deosebit al acestui sit îl reprezintă faptul că, neexistând locuiri ulterioare culturii Precucuteni, se exclude riscul amestecului de materiale din diferite perioade, putând să existe doar intruziuni de materiale între cele şase orizonturi precucuteniene, în special datorită numeroaselor galerii de animale care au străpuns stratul. În cei 12 ani de săpături arheologice au fost cercetate îndeosebi sectoarele A şi D, unde s-a găsit majoritatea complexelor de locuire cunoscute până în prezent. Repartizarea acestora pe niveluri şi orizonturi este diferenţiată, cele mai numeroase structuri provenind din nivelul mijlociu (II) şi apoi din ultimul (III).

Ţinând cont de posibilităţile reale de efectuare a săpăturilor, limitate prin prezenţa amenajărilor moderne, ne-am propus să epuizăm câteva zone libere şi să sondăm pe cât posibil celelalte sectoare, pentru a putea ulterior să extrapolăm datele planimetrice obţinute la scara întregii aşezări, bineînţeles cu marjele de probabilitate inerente evaluărilor statistice. În total, au fost descoperite până-n prezent vestigiile a 12 locuinţe (una adâncită şi 11 de suprafaţă, dintre care două, aparţinând ultimei etape, aveau platformă masivă de lut, construită pe o structură de bârne: locuinţele nr.8 şi 11 din sectorul D), 42 de gropi şi un şanţ de delimitare a aşezării din primul nivel. Apreciem că locuirea a început aici aproximativ pe la 3900 î.Hr. (date 14C necalibrate), aşa cum ne arată o datare radiocarbon, făcută pe oase din locuinţa adâncită (orizont IIa): Lv-2152; 5830±100 B.P.; 4838-4584 cal.1; 4940-4470 cal.2. Având în vedere consistenţa depunerilor din stratul arheologic, apreciem că aşezarea a putut să existe între două şi trei sute de ani, aşa cum sugerează datele radiocarbon pentru sfârşitul culturii Precucuteni şi începutul culturii Cucuteni, deci, aproximativ între 3950/3900 şi 3700/3650 î. Hr. Chiar din primul moment al stabilirii, comunitatea precucuteniană de la Tg. Frumos a delimitat spaţiul aşezării printr-un mic şanţ, al cărui traseu a putut fi urmărit pe aproximativ 120 m. Capătul său estic se oprea la marginea cuestei, spre valea Adâncatei. Spre vest, şanţul a putut fi urmărit până în colţul sud-vestic al sectorului A, dar traseul integral n-a putut fi stabilit din cauza construcţiilor existente în perimetrul bazei de recepţie. Traseul şanţului a fost stabilit atât prin săpături (în sectoarele A, D şi E), cât şi prin prospectarea parţială a rezistivităţii electrice a solului. Şanţul a avut dimensiuni reduse (0,80-1m deschidere la gură şi o adâncime de 0,90-1m), ceea ce ne determină să credem că el a avut mai ales un rol de cult, de delimitare a spaţiului sacru al aşezării, deoarece, din numeroase exemple etnologice, interpretate de istoria religiei, se ştie că pentru comunităţile vechi locul aşezării era considerat un „centru al lumii”. Această interpretare ontofanică nu exclude şi o utilitate practică a micului şanţ, care, în afară de funcţia de apărare a locuitorilor împotriva pătrunderii „spiritelor malefice” în spaţiul sacru al aşezării, putea totodată să oprească (probabil prin dublarea cu un gard) pătrunderea nestingherită a animalelor sălbatice (avem în vedere vecinătatea unor întinse păduri) sau a unor persoane din afara comunităţii. Pe traseul şanţului s-a observat, într-un anume loc (din sectorul A), o întrerupere, care putea să marcheze, eventual, un punct de intrare în aşezare. Şanţul n-a avut o existenţă prea lungă, pentru că a fost acoperit, tot pe parcursul primei etape de locuire cu   pământul care a fost scos la săparea sa. Credem că această constatare reprezintă un argument în favoarea ipotezei că, iniţial, pământul scos a fost depus lângă şanţ, spre interiorul aşezării, formând un mic val, pe care odinioară se ridica probabil palisada. Se pare că un mic fragment al acestui presupus val s-ar fi păstrat în apropierea îngustei intrări, unde probabil sistemul de apărare a fost mai consistent. Reutilizarea pământului din val pentru umplerea şanţului ar putea să explice şi de ce, până-n prezent, n-au putut fi sesizate găuri de la stâlpii palisadei, care completa, aproape în mod cert, sistemul defensiv. În umplutura şanţului s-au găsit foarte puţine materiale, ceea ce confirmă scurta sa perioadă de utilizare. Singura explicaţie plauzibilă pentru dezafectarea şanţului ar fi creşterea numărului locuitorilor şi, implicit, al locuinţelor, astfel că şanţul devenise un obstacol pentru extinderea aşezării şi pentru circulaţia lesnicioasă a oamenilor în spaţiul delimitat. În sectorul A am constatat că şanţul a fost acoperit de vestigiile unei locuinţe (nr.10), construită chiar în orizontul Ib. De asemenea, mai multe structuri de locuire (construcţii, gropi) acopereau sau tăiau şanţul, în diverse puncte. Nu cunoaştem, pentru moment, dacă locuitorii aşezării au mai amenajat (sau nu) un alt şanţ spre S, deoarece n-am avut până acum posibilitatea de a efectua săpături în această zonă, dar întreruperea urmelor de locuire în dreptul micii ravine sudice ne face să credem că a existat probabil încă un şanţ în această zonă. Doar săpăturile vor putea confirma sau infirma această ipoteză. Un alt aspect interesant al planimetriei aşezării are în vedere gropile, a doua categorie de structuri arheologice ca importanţă, după locuinţe. Prezenţa lor în fiecare aşezare pre- sau protoistorică subliniază rolul important pe care acestea l-au îndeplinit în viaţa respectivilor  comunităţi. Cu excepţia acelor cazuri când este vorba de structuri de locuire adâncite, gropile erau săpate, în primul rând, pentru scoaterea lutului necesar construcţiilor, dar unele dintre ele puteau fi făcute, de la început, ca depozite de cereale. Ca formă, cele din prima categorie sunt mai mari şi cu aspect neregulat, în timp ce gropile de cereale sunt cilindrice sau cu aspect de sac (au gura mai strâmtă). În aşezarea de la Tg. Frumos s-au întâlnit ambele situaţii, dar cu predominarea netă a primei categorii de gropi. Nu s-au găsit, până în prezent, la Tg. Frumos gropi care să fie săpate special cu scop de cult. Ele puteau dobândi, însă, un caracter de cult, pe parcursul umplerii lor (după încetarea rolului pentru care au fost iniţial săpate), prin depunerea unor vestigii cu caracter neobişnuit.

De regulă, gropile au fost umplute, la început, cu resturi menajere şi, în unele cazuri, se constată depuneri rituale la partea superioară (mai ales când este vorba de nivelări intenţionate, pentru ridicarea unei noi construcţii). Astfel, s-a constatat adesea la Tg. Frumos, ca şi în cazul altor staţiuni neo-eneolitice, că vetrele locuinţelor erau construite exact deasupra unor asemenea gropi, chiar dacă, din punct de vedere practic, aceasta nu era o soluţie convenabilă, deoarece umplutura de la partea superioară a gropii (depusă într-un timp foarte scurt, pentru obţinerea unei suprafeţe plane) se tasa treptat şi impunea, în mod firesc, refacerea vetrei, chiar de mai multe ori. Exemplul cel mai tipic în acest sens l-a oferit vatra cuptorului din locuinţa nr. 8, construită exact deasupra gropii nr. 25, ceea ce a determinat refacerea suprafeţei vetrei de nouă ori. Ostentaţia cu care această suprapunere vatră/groapă se repetă, în ciuda inconvenientelor de ordin tehnic, ne determină să considerăm, drept cea mai plauzibilă explicaţie, că vatra – un adevărat „centru al lumii” pentru fiecare familie –  putea fi construită, în concepţia oamenilor preistorici, doar într-un loc hierofanic şi cratofanic. Era necesar ca un asemenea loc să se găsească într-un contact direct cu forţele ce asigurau regenerarea permanentă a naturii, deci, în esenţă, cu Marea Zeiţă – Mamă a Pământului. Vatra, în calitatea ei de păstrătoare a focului (considerat şi el de origine divină, cerească), asigura astfel, prin construirea pe o groapă ce pătrundea în pământul sacru, legătura între cele două forţe generatoare ale vieţii: Cerul şi Pământul. Acestea reprezentau, în fond, o expresie a „cuplului divin”, ca formă de manifestare a hierogamiei. Asemenea gropi, peste care s-a construit intenţionat o vatră, pot fi încadrate în categoria depunerilor de fundare. Sacralizarea altor gropi (la care nu se constată ridicarea ulterioară a unor vetre) se putea realiza şi prin depunerea, la un moment dat, a resturilor ce proveneau de la diverse ceremonii de cult, inclusiv ale unor animale sacrificate ca ofrandă. Astfel, groapa nr. 26 (sectorul A) prezenta, spre partea sa superioară, un evident caracter de cult, deoarece, în afară de resturi de vase şi ale altor obiecte cu aspect neobişnuit, conţinea un număr considerabil de bucranii şi de coarne. Asemenea depuneri cu un caracter ritual au fost constatate şi în alte gropi (de ex., în groapa nr. 2 se găseau 20 de astragale („astragalul” este unul din cele două oase mai mari ale tarsului, de formă cuboidă; osul călcâiului, arșicul gleznei; „astragal” este și mulura rotunjită care împodobește extremitatea superioară a unei coloane la baza capitelului (brâul care înconjoară căpătâiul de sus al unei coloane), pentru că noi le ajungem zeilor doar până la glezne, iar ei ne vor călca în picioare când vor veni; denumirea de „Astra – Gal” face trimitere la cosmos și la lumea zeilor), dar nici una nu prezenta o asemenea bogăţie şi varietate de ofrande precum groapa nr. 26. Resturile ceremoniilor de cult nu puteau fi aruncate la întâmplare, deoarece ele dobândeau, în timpul ceremoniei, un caracter sacru şi, ca urmare, trebuiau depuse, în locuri unde deveneau o ofrandă pentru Marea Zeiţă a Pământului, deci în gropi, păstrându-şi astfel hierofania şi conferind totodată ontofanie locurilor de depunere.

Prin cunoaşterea, chiar parţială, a planului de ansamblu al aşezării de la Tg. Frumos s-a putut preciza şi locul pe care-l ocupau unele construcţii cu un caracter mai deosebit. Avem în vedere îndeosebi locuinţele nr. 8 şi 11, din ultima etapă de locuire, care se remarcau prin faptul că au fost construite pe platforme de bârne, acoperite cu un strat gros de lut, adică în maniera ce va deveni apoi clasică pentru platformele locuinţelor cucuteniene. În special locuinţa nr.11 se remarca prin amenajările sale interioare. În faţa unei vetre de mari dimensiuni (amenajată şi ea deasupra unei gropi) se găsea un altar casnic de lut, format din două statui stilizate, cu un decor bicrom (roşu-brun/alb). Cele două statui în formă de plăci se sprijineau pe acelaşi soclu şi erau înconjurate, cel puţin pe două laturi, de o margine scundă, cu acelaşi decor bicrom, dar cu motive diferite. De-a lungul peretelui nordic al construcţiei, în prelungirea vetrei, se găsea o banchetă de lut, uşor înălţată deasupra platformei, faţă în faţă cu altarul, unde se depuneau probabil ofrandele. În mod evident, această construcţie depăşea caracterul unei simple locuinţe, având probabil rolul de sanctuar pentru comunitatea precucuteniană din ultima etapă de locuire de la Tg. Frumos. Asemenea construcţii cu caracter de sanctuar sunt cunoscute şi din alte aşezări ale acestei culturi (de ex., la Poduri, Isaiia, Sabatinovka) sau în aşezări ale altor culturi eneolitice, precum la Parţa sau Căscioarele. La fel ca şi în cazul acestor staţiuni, la Tg. Frumos se întâlneşte aceeaşi poziţie centrală a construcţiei cu caracter de sanctuar în cadrul aşezării. Dar, poziţia centrală nu poate fi considerată aici ca în cazul aşezărilor de tip tell, ci în funcţie de extinderea aşezării de-a lungul cursului de apă. Pentru o reconstituire cât mai complexă a mediului natural şi a vieţii cotidiene a comunităţii precucuteniene de la Tg. Frumos s-a apelat, încă din primul an, la cercetări interdisciplinare, prin participarea unor specialişti, din diverse domenii, la evaluarea şi interpretarea datelor rezultate. S-a avut în vedere cercetări topografice, paleogeografice, pedologice, sedimentologice, arheozoologice, paleobotanice ş.a. Această abordare interdisciplinară a fost cu atât mai necesară cu cât la cercetarea sitului de la Tg. Frumos a participat în permanenţă un mare număr de studenţi practicanţi, îndeosebi de la facultăţile de istorie ale Universităţilor din Iaşi şi Suceava, precum şi, pentru diferite perioade, de la Universităţile din Bari (Italia), Cernăuţi (Ucraina) şi Chişinău (Republica Moldova), fiind vorba, de fapt, de un şantier-şcoală, unde studenţii trebuie să depindă tocmai metodologia unei cercetări arheologice moderne. Dintre domeniile pluridisciplinare amintite, ne putem opri aici doar la aspectele cercetării arheozoologice. În acest sens, s-a beneficiat de la început de experienţa reputatului specialist, prof. Sergiu Haimovici (Facultatea de Biologie a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi) şi, în ultimele campanii, şi de participarea tinerei cercetătoare Anca Coroliuc. Dacă la început colaborarea s-a limitat la studierea în laborator a materialului osteologic strâns în timpul săpăturilor, ulterior colaborarea s-a apropiat tot mai mult de cerinţele reale ale arheozoologiei, în sensul participării directe a specialiştilor biologi la cercetarea de teren, ceea ce a permis înmulţirea observaţiilor asupra contextului descoperirii resturilor animaliere. Menţionăm că, de-a lungul anilor, a fost recoltat din aşezarea de la Tg. Frumos un material faunistic extrem de bogat, descoperit mai ales în gropi şi în perimetrul locuinţelor. Locurile de descoperire merită o atenţie specială. Dacă aruncarea oaselor în gropi apare drept normală, mai greu de explicat este marea cantitate de oase în cadrul locuinţelor. E greu de crezut că locuitorii lăsau resturile de mâncare în locuinţe, pentru că acestea ar fi intrat în putrefacţie. Mai curând e de crezut că aceste oase au fost aruncate aici după dezafectarea locuinţelor, care deveneau astfel un fel de platforme de gunoi. Putem merge şi pe ipoteza creării unor „mesaje” pentru posteritate legate de fenomenul ruperii formelor („pasul” la histerezis al fierului din sânge), al „ospăţului” zeiesc (sau „Cina cea de taină”, masa luată de zei odată cu Sfârşitul Timpului acestei Lumi) care vine odată cu Negru Vodă (întunericul ce va cuprinde tot). Simbolistica acestui mod de comportament poate avea legătură şi cu incendierea periodică şi benevolă a unor aşezări umane, neexplicitate încă de către specialişti, dar „motivată” prin periodicitatea „apocalipselor” ce au mai fost şi va să vină. Se ştia că progresul unei civilizații va aduce şi sfârşitul acesteia şi atunci preferau să se întoarcă la stadiul iniţial de bunăvoie (regresul civilizației). De aceea au păstrat epoca pietrei, lutului, cornului, lemnului mii de ani, iar când au folosit un metal au ales un aliaj nemagnetic (bronzul). Când au scos la suprafaţa solului fierul, atunci când nu erau folosite armele din acest metal, stăteau îngropate (vezi: „a dezgropa securea războiului”). Posturile religioase aduceau cu ele şi scăderea concentraţiei de fier din sânge şi astfel asigurau „şansa” salvării celor credincioşi la ceas de final de Lume. Trebuie să menţionăm că rezultatele cercetării arheozoologice de la Tg. Frumos îşi sporesc valoarea prin comparare cu datele anterior stabilite pentru alte situri precucuteniene (Traian, Izvoare, Târpeşti, Andrieşeni) sau pentru ansamblul epocii neo-eneolitice. Utilizarea datelor arheozoologice pentru reconstituirea imaginii vieţii comunităţilor preistorice ajută direct la stabilirea ponderii diferitelor ocupaţii (îndeosebi creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul şi culesul) în cadrul sistemului economic, precum şi, indirect, la schiţarea mediului climatic şi vegetal în care trăiau oamenii unei perioade. De asemenea, studierea materialului paleofaunistic permite, prin comparare cu speciile actuale, şi urmărirea evoluţiei unor caracteristici morfologice, element important pentru sesizarea existenţei unor eventuale preocupări de ameliorare a raselor.

Materialul faunistic de la Tg. Frumos nu ne permite deocamdată să tragem concluzii privind ponderea pescuitului, culesului sau despre vânarea şi creşterea păsărilor, dar ne furnizează destule date despre vînarea şi exploatarea mamiferelor. În ceea ce priveşte cele două principale ocupaţii producătoare de carne (creşterea animalelor şi vânătoarea), raportul dintre ele îl putem evalua deocamdată doar pe baza eşantioanelor analizate din două complexe închise: groapa nr.25 (482 piese, dintre care 395 determinabile) şi groapa nr. 26 (1312 piese, dintre care 1253 determinabile). De la început observăm că există o diferenţă destul de mare între procentajele stabilite pe baza numărului de fragmente osoase şi cele stabilite pe faza numărului prezumtiv de indivizi (T. 1 şi 3). Luând în calcul cel de al doilea aspect, constatăm o prioritate destul de slabă a animalelor domestice sacrificate (T. 2 şi 4) faţă de cele sălbatice vânate (mai ales în groapa nr. 26: 54,68% şi 43,16%), în timp ce primul procentaj indică o predominare accentuată a animalelor domestice (71% faţă de 29% în groapa 26; 83% faţă de 17% în groapa 25). Această situaţie face destul de dificilă compararea cu alte statistici mai vechi, când nu se practica evaluarea pe indivizi. Oricum, chiar şi prin numărul fragmentelor osoase, se pare că la Tg. Frumos raportul animale domestice/animale vânate e mai mic faţă de cel din aşezările precucuteniene din Subcarpaţi, dar asemănător cu cel din altă aşezare din  Câmpia Moldovei, Andrieşeni. Până la efectuarea unor determinări mai numeroase, este prematur să tragem o concluzie din această constatare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în ceea ce priveşte principala categorie de animale furnizoare de carne – taurinele – numărul exemplarelor de Bos taurus e de patru ori mai mare decât al celor Bos primigenius, iar ca raport al pieselor osoase de la cele două specii este chiar mult mai mare. Se pare că locul secund în procurarea cărnii, după taurine, îl ocupau cervideele (cerb, căprior), circa 20% din totalul exemplarelor de animale determinate şi circa 14% din totalul oaselor. Urmau porcinele (circa 14% din exemplare), dar mistreţii erau mai numeroşi decât porcii domestici. Ovicaprinele deţineau o pondere destul de redusă, de doar circa 10%. Tabloul animalelor domestice este complet prin apariţii sporadice de câini, care erau probabil ca şi în zilele noastre, câte unul la o gospodărie. Despre resturile de cabaline nu se poate afirma cu certitudine apartenenţa lor la specia domestică sau sălbatică, dar numărul mic de exemplare pare a indica mai degrabă cea de a doua variantă. Resturile de animale sălbatice descoperite în aşezarea de la Tg. Frumos sugerează că în jurul staţiunii se găseau păduri vaste, formate din stejărişuri de câmpie (Quercus robur), amestecate cu alte specii de arbori. Acest tip de pădure, de joasă altitudine, reprezintă biocenoza cea mai bogată şi mai complexă de la latitudinile noastre, ceea ce explică şi prezenţa unei faune atât de variate, din care nu lipsesc nici ursul, lupul sau râsul. Fiind multiplu etajat, acest tip de pădure prezintă atât arbuşti, cât şi ierburi înalte, multe luminişuri, rarişti şi poeni. Frecvenţa înaltă a căpriorului (Capreolus capreolus) şi a bourului (Bos primigenius), specii de lizieră, de aliniamente de arbori, ne face să presupunem că, deşi se făceau tăieri masive, pentru construcţii şi nevoile casnice, existând  runcuri, curături şi doborâturi, totuşi pădurea se refăcea destul de repede, în mod natural. Deci, pe lângă masivul forestier primar, era posibil să existe şi numeroase trupuri de păduri secundare, mai ales în preajma unor aşezări  părăsite temporar sau pentru totdeauna. Probabil că şi animalele domestice (taurinele, porcinele, ovicaprinele) aveau un mediu foarte propice de viaţă, în semilibertate, în preajma acestor păduri. În genere, pădurea era cu totul benefică pentru desfăşurarea activităţii umane, fiind mediul natural favorizant pentru o viaţă mai uşoară. Lipsa unor cursuri importante de apă în zonă (ceea ce presupune o ihtiofaună de mici dimensiuni) ar explica raritatea lamelibranhiatelor (Unio pictorum şi Unio crassus), ca şi absenţa oaselor de peşte în materialul faunistic de la Tg. Frumos. Absenţa oaselor de peşte ar putea fi explicată eventual şi prin consumarea integrală a resturilor, fie de către oameni, fie de către câini, dar şi prin distrugerea oaselor foarte subţiri de către acizii din sol. Interesantă este prezenţa unui fragment din femurul drept al unui uliu al găinilor – „porumbar” (Accipiter gentilis), ceea ce ne-ar sugera vânarea acestui răpitor tocmai pentru protejarea faunei avicole domestice, existentă probabil şi în această aşezare. Ipoteza pare a fi întărită şi prin descoperirea unei frumoase statuete de lut, reprezentând o galinacee; asemenea statuete s-au întâlnit şi în alte aşezări precucuteniene. Cercetarea arheozoologică s-a oprit şi asupra obiectelor (unelte şi podoabe) realizate din oase, coarne de cerb, colţi de mistreţ, sau valve de scoici: ace, împungătoare, şlefuitoare, pandantive, spatule, aplice, mărgele, determinându-se tipul osteologic utilizat pentru realizarea lor. În fine, reamintim că analiza materialului osteologic a permis şi sesizarea caracterului ritual al unei structuri (groapa nr. 26), prin aspectul deosebit al unor resturi (bucranii) de animale sacrificate, depuse aici. Bucraniile vor apare în simbolistica getică săpată în piatră de mai târziu, fiind întâlnite şi la nord, dar şi la sud de Dunăre, iar apoi în stema şi simbolistica Moldovei. Aşa că putem să oferim o nouă ipoteză legată de prezenţa acestor aşa zise „gropi” ritualice, care aveau un mesaj „tăcut” pentru posteritate („vom sta ca boii la tăiere!”).

Deşi consideraţiile prezentate aici se bazează doar pe cercetarea parţială a imensului material arheologic şi osteologic descoperit în staţiunea precucuteniană de la Tg. Frumos, totuşi credem că s-au desprins o serie de constatări şi concluzii interesante, care, coroborate cu rezultatele din alte aşezări contemporane, subliniază importanţa abordării pluridisciplinare a tuturor categoriilor de materiale rezultate în timpul cercetărilor arheologice. Dintre acestea, un loc de frunte revine, prin numeroasele sugestii pe care le permit, vestigiilor paleofaunistice. Cercetarea acestui important sit arheologic a fost făcut de către Nicolae Ursulescu, Dumitru Boghian, Sergiu Haimovici, Vasile Cotiugă şi Anca Coroliuc. Privind „în premieră” acest altar precucutenian de acum peste 5000 de ani, „ochii” lui m-au făcut să mă gândesc la celebrele coifuri princiare „cu ochi” ale principilor geţi de acum 2.500 de ani. Frăţia acestora – unică pe mapamond – avea o motivaţie destul de importantă: perpetuarea unui mesaj ancestral foarte necesar omenirii, mesaj care în timp se pierdea, datorit Marii Legi a Uitării repetitive şi regeneratoare („tot ce a fost va mai fi!”). Misterioasele coifuri unicat din aur şi argint vin să întărească teoria potrivit căreia teritoriul României a fost, cu mii de ani în urmă, leagănul unei vechi şi puternice civilizaţii şi că Burebista n-ar fi fost chiar primul rege din zonă. Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris că erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Aceeaşi legendă admite faptul că, pe teritoriul României, triburile tracice erau unite între ele, cu mult înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în „Taina Jurământului”, un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor. Tăcerea era menită să protejeze tainele, comorile şi tezaurele ascunse ale tracilor. „Cei iniţiaţi în „Taina Jurământului“ purtau coifuri de aur sau de argint aurit cu însemne anume, care aveau o anumită semnificaţie. Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer în Iliada şi Odissea: „Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon…”; „Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe…”. Istoricii care au analizat locurile în care au fost descoperite cele cinci coifuri au ajuns la concluzia că unind pe hartă localităţile se realizează un arc de cerc, care începe din Cucuteni-Iaşi (Băiceni), trece prin Agighiol-Tulcea, prin Poiana-Coţofeneşti -Prahova, continuă cu Peretu- judeţul Teleorman şi se opreşte la Porţile de Fier- judeţul Mehedinţi. Acum vom face un arc de cerc peste timp şi vom vedea că Altarul descoperit la Târgu Frumos (jud. Iaşi) de acum peste 5.000 de ani poate fi un prim simbol, perpetuat apoi prin coifurile princiare de aur și argint împodobite „cu ochi” şi ajungându-se la simbolul de astăzi al „ochiului care vede tot”, existent în catedrale, biserici şi pe bancnote. Din peste 5000 de ani de istorie ni se revelează o filosofie şi o credinţă foarte veche, cea a Geţilor de Aur primoridiali, salvatorii omenirii, respectiv Vechea Biserică Valaho – Egipteană, cea ștearsă și ascunsă privirilor noastre în ultimele sute de ani de actualele culte.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*