În anii ’60, când americanii se pregăteau intens să lansese în spațiu prima lor navetă cu fiinţe umane, marcaţi vizibil, aproape şocant, de concurenţa cu sovieticii, căci ruşii deja îl trimiseseră în cosmos pe Iuri Gagarin, exista fenomenul segregăţiei rasiale, o cumplită umilire a rasei negre, condamantă la sclavie, la o crasă lipsă de drepturi. Şi e suficient să cunoaştem cazul real al primei femei de culoare care a ajuns să fie angajată la NASA datorită geniului ei matematic, un fel de Einstein al negrilor. Numele ei este Katherine Johnson, care încă mai trăieşte, are 98 de ani, pe care o vedem în post-genericul filmului „Hidden Figures / Imagini ascunse” (2016), care a concurat în acest an la premiul Oscar pentru cel mai bun film. Dar filmul se axează exclusiv pe momentul când americanii îşi trimit cu succes naveta în spaţiu cu ajutorul lui Katherine (interpretată de actriţa Tarji Henson), care face calculul final al zborului. De fapt, cosmonautul John Gleen (Glen Powell) nu vrea să între în capsulă, dacă nu primeşte acordul lui Katherine Johnson, cu ultimele date ale orbitei de zbor.
Normal, cosmonautul este alb şi fusese prezent la o şedinţă în care Katherine demonstrase cum trebuie să se desfăşoare zborul, spre uimirea lui şi a tuturor somităţilor aerospaţiale americane. Toţi sunt albi. Toţi sunt bărbaţi. Numai Katherine este de culoare, subţirică, delicată, cu ochelari, dar curajoasă, stăpână pe ştiinţă ei, şi demonstrează că geniul nu are culoare, că este un produs divin, creat de divinitate pentru binele omenirii. Dar în această fază, pe care ne-o prezintă filmul, Katherine înfruntă permanent ostilitate albilor. Încă din momentul când păşeşte în biroul specialiştilor de la NASA, este primită cu ostilitate. Chiar şeful ei direct, Paul Stafford (Jim Parsons), îi aruncă pe masă un maldăr de dosare indescifrabile, pe care cere să i le rezolve. Apoi ea nu are dreptul la cafeaua pe care o beau alibi. Nu are dreptul la cuvânt. Nu are dreptul la toaletă. Toaleta pentru negri era în afara clădirii. Ca să ajungă acolo şi înapoi, străbătând curtea instituţiei, îi lua 40 de minute, dar şi când stătea pe WC, deschidea dosarele pe care le lua cu ea şi lucra.
La fel de grea este şi soarta celor două prietene ale ei, Dorothy Vaughan (Octavia Spencer) şi Mary Jackson (Janelle Monáe) cu care vine la NASA, ambele ambiţioase, cu dorinţa de afirmare, care îşi obţin cu mare luptă drepturile pe care i le dau studiile şi priceperea lor. Mary ajunge să fie prima femeie de culoare care a obţinut dreptul să participe la o şcoală superioară alături de albi, iar Dorothy se împlineşte ca programatoare. Relaţia cu şefa ei albă, Vivian Mitchell (Kristin Dunst), este un adevărat slalom de moralitate şi demnitate.
Acolo mai erau multe femei de culoare, pe roluri de scalvi, de lucrătoare neangajate, care făceau diferite munci, cum ar fi la serviciul de programare. Când una dintre femei le duce pe cele trei eroine cu maşina acasă, este întrebată de când lucrează la NASA. De zece ani, răspunde. Şi cum a rezistat fără să fie angajată? Spune că a tăcut. Şi că nu a lipsit o zi, chiar şi în cele mai dificile zile din viaţă ei. A muncit, şi-a făcut datoria, cu speranţa că într-o zi va fi angajată, că i se vor recunoaşte toate meritele. Katherine învaţă de aici că pentru a avea demnitate trebuie să ai respect faţă de ceilalţi. Dacă îi respecţi pe albi, te vor respecta şi ei pe tine. O astfel de lecţie aflăm şi din alte filme model, că Django Unchained şi 12 Years a Slave, care sunt despre condiţia negrilor pe plantaţii.
În paralel, este arătat un marş al negrilor împotriva segregăţiei rasiale şi un discurs al lui J.F. Kennedy, care apară aceste drepturi ale negrilor, cere aplicarea lor şi libertate pentru negri. De asemenea, este arătat şi pastorul Marin Luther King, care predică iubirea, calea non-violenţă, cu care negrii trebuie să-şi obţină libertatea. Sunt secvenţe de documentar antologice, ca şi secevnta când americanii asistă sideraţi la transmiterea în direct a lansării navetei sovietice cu Iuri Gagarin. Mi-aduc aminte ca şi la noi, în România, această lansare a fost un mare eveniment mediatic. Cred că pe toată planeta a fost un fenomen. Americanii au o curiozotate cu totul specială pentru spaţial cosmic. Iar în acei ani, înarmarea şi cucerirea spaţiului cosmic, la concurenţă cu sovieticii, erau preocuparea lor principală. Să nu uităm că sovieticii mai realizaseră un eveniment în 1957, cu Sputnik 1, care a fost primul satelit artificial care a făcut înconjurul pământului. Iată de ce, pentru americani, în plin război rece, lupta pentru întâietate era o chestiune de viaţă şi moarte. Mai ales atunci, în anii ’60. Însă totul se făcea numai cu albi. E o epocă sumbră, deşi omul face cel mai mare pas din istorie, ajunge în cosmos, ajunge pe lună, aşa cum îi spune în final Al Harrison (Kevin Costner) lui Katherine, că poate ei doi vor ajunge într-o zi pe lună. Iar ea îi spune: „Cred că deja am şi ajuns!”… Este ultima replică a filmului, care defineşte caracterul acestei femei şi prevede cariera ei de excepţie, căci, după ce a fost angajată la NASA, în 1969 s-a ocupat de tot dosarul zborului navetei spaţiale Apollo 11. O parte dintre documetele acestui zbor, care a marcat, la 20 iulie 1969, primii paşi făcuţi de un om, Neil Armstrong, pe lună, le-am văzut recent la Casa de licitaţii Sotheby’s, care le-a licitat altauri de alte documente provenite din istoria zborurilor cosmice.
Al Harrison este şeful serviciului spaţial, singurul din tot seviciul de specialitate al NASA care o apreciază deschis pe Katherine. Şi, într-o zi, când o vede pe ea venind cu braţul de dosare, murată de ploaie, fiindcă afară ploua cu găleată când se dusese la toaletă, află că ea nu avea nici acest drept, să meargă la toaleta albilor. Şi, revoltat, distruge cu un topor indicatorul de pe hol care le dădea drepturi numai albilor şi spune că la NASA nu există segregaţie rasială, negrii au dreptul să meargă la toaletele albilor. Toată această poveste este jucată colosal de Taraji Henson, deşi nu a fost nici măcar nominalizată la premiul Oscar pentru rol principal feminin. Înţelepciunea lui Katherine este ieşită din comun. Ea învinge prin ştiinţă şi modestie. Nu are decât un moment de revoltă, când îi explică lui Harrison de ce arată în asemenea hal plouată. Harrison e un savant ocupat cu marile probleme intergalactice, nu părea să dea importantă unei realităţi diurne, dar cumplite, până când nu este confruntat cu situaţia în care trăieşte Katherine. Ba el este nevoit să o anunţe că şefii NASA au decis să renunţe la serviciile ei. Ea îşi ia lucrurile de pe birou şi pleacă. Dar atunci se întâmplă ceea ce am spus la începtut, ca astronautul John Gleen cere ca ea, Katherine, să-i dea avizul de zbor. Şi Harrison cere să fie adusă imediat Katherine şi să facă ea calculele finale. Ceea ce se şi întâmplă şi zborul are loc cu success. John Gleen a fost atunci, în 1962, primul astronaut american care a zburat în spaţiul cosmic.
Sunt momente foarte dramatice, aproape de necrezut, pe care le aflăm pentru prima oară. Filme despre zborurile spaţiale s-au mai făcut, dar nici unul care să între în culisele umane/rasiale ale acestei munci speciale. Katherine dovedise de mică faptul că este un copil supradotat. Toată cariera ei este de excepţie. A fost un fel de computer uman. Un creier ieşit din comun, care stăpânea calcule astronomice. Mama a trei copii, văduvă, Katherine, după moartea soţului ei, lupta să se descurce. Acceptă cererea în căsătorie a unui bărbat de culoare, care, fascinat de comportarea ei superioară, o cere în căsătorie, o căsătorie care celebrează acum 58 de ani de existenţă. Este extraordinar de frumoasă prestaţia umană a acestei femei, felul cum acceptă o situaţie atât de dificilă şi cum o abordează cu demnitate. Demnitatea negrilor, mândria lor, este formidabil jucată de actrițele de culoare, care dovedesc superioritatea rasei umane. Până la un punct, genialitatea lui Katherine se manifestă precum aceea a lui Einstein din filmul „Genius” (2016)… Este o paralelă care mi se pare demnă de luat în seama, fiindcă şi Einstein şi-a impus în tinereţe ideile în contextul urii de rasă, marcată în film foarte dur prin rigorile impuse evreilor de ascensiunea nazistă. Este la fel de dureros să constaţi că viaţă acestor genii, recunoscuţi acum de toată lumea (de pildă, azi, un laborator de la NASA poartă numele „Katherine Johnson”), au avut atâta de suferit, că ele au avut de înfruntat o realitate ostilă, o incredibil de nedreaptă evoluţie a istoriei umane. Şi această luptă sau realitate nu s-a terminat. Politica ostilităţilor continuă, vine de foarte sus. Dovadă că filmul a fost nominalizat la multe premii Oscar şi au fost preferate alte filme pentru marile premii. E aproape incredibil cum un film despre demnitate, care este o mândrie naţională, nu a obţinut nici un premiu Oscar, măcar pentru scenariul adaptat după o carte. Sigur, ar fi fost un premiu important, fiindcă se recunoaştea şi valoarea cărţii lui Margot Lee Shetterly, „Hidden Figures: The American Dream and the Untold Story of the Black Women Mathematicians Who Helped Win the Space Race” / Imagini ascunse: Visul american şi povestea nespusă a femeilor de culoare matematicieni care au ajutat la câştigarea cursei spaţiale.
Cartea este, ca şi filmul, o dramă despre aeronave şi astronauţi la fel de mult pe cât este despre ambiţie, emoţie şi distribuţia nediscriminatorie a inteligenţei. Iar succesul acestui film la public se datorează şi distribuţiei, numai actori unul şi unul, de o mare popularitate, majoritatea sunt văzuţi săptămânal în seriale TV, precum Taraji Henson sau Jim Parsons. De altfel, Henson este şi autoarea unei cărţi de memorii, a obţinut un Golden Globe pentru rolul din „Empire” (2015) şi un Oscar pentru rol secundar în faimosul „The Curious Case of Benjamin Button” (2008). Are zeci de nominalizări şi victorii la diferite festivaluri de film. Nu mai vorbesc de Kevin Costner şi Kristin Dunst, mari personalităţi ale ecranului. Iar Janelle Monáe este o cunoscută cântăreaţă, dansatoare, textieră, dar şi model. Are 31 de ani. A jucat şi în Moonlight, câştigătorul Oscarului la categoria Best Picture din acest an. La fel cum trebuie să remarcăm şi muzică lui Pharell Williams, un compozitor celebru, care este şi co-producător al filmului, apoi imaginea de epoca a lui Mandy Walker şi nu în ultimul rând rafinata regie a lui Theodore Melfi, newyorkez, producător de film (19 titluri), realizator al mai multor scurt-metraje şi al unui alt lung metraj, „St. Vincent” (2014). Fiecare din aceşti actori şi autori au atras publicul care a făcut din „Hidden Figures” unul dintre cele mai mari succese de casă (peste 230 milioane dolari, în doar câteva luni de difuzare) din istoria filmului american.
Lasă un răspuns