Renașterea de la capătul nefericirii…

O viață risipită… Aceasta este prima impresie pe care ți-o lasă „Echinocțiul de toamnă”. O viață de om în care ai fi putut face atâtea alte lucruri! Ai fi putut avea o altfel de viață. Dacă ai fi îndrăznit să alegi! Căci, în cele din urmă, despre alegeri este vorba. Despre curajul de a le face și, cel mai important, a le lua până când nu este prea târziu.

De fapt, poate nu alegerile în sine sunt dificile. Nu decizia de a pune capăt unui drum pe care toți ceilalți îl văd și ți-l anunță terifiant. Ci de curajul asumării, ca moment. De a nu te scufunda în acel „mai devreme sau mai târziu”… Pentru că nu suntem eterni pentru a putea tergiversa ceea ce ar trebui rupt, sfărâmat, cât mai repede.

Și totuși, autorul acestui Jurnal, C-tin Geucă Profeanu, nu se va fi risipit în van. Pentru că pe urma crucii pe care a purtat-o pe umeri 17 ani rămâne o încrustare în memoria fiecăruia dintre noi.

Nefericire va mai exista. Și nefericiți ai nefericirii de a nu se putea sau a nu reuși să se mai desprindă din ea. Pentru că așa este ființa umană. Supusă greșelii, „pedepsită” a îndura caznele unui Sisif neînțeles de ceilalți, nu pentru eroarea de a se fi afundat în nefericire, ci pentru că nu s-a ridicat la timp.

Uneori însă, nefericirea e dată tocmai pentru a fi dusă până la capăt… Pentru că la isprăvirea drumului este tocmai acel mesaj pe care ți l-a dat soarta pentru a-l transmite celorlalți.

17 ani… Cât lucruri minunate s-ar fi putut petrece pe un asemenea trunchi de viață, nu?… Când ajungi la capătul drumului de suferință, înțelegi că, de fapt, autorul nu este un „Sisif”. Nu mai este. El s-a transformat într-o pasăre Phoenix pe care tocmai suferința a hrănit-o cu focul desprinderii, poate prea târzie în timp…

O carte în care cea care a blocat destinul autorului pare a fi soră cu necuratul Pentru că oare ce fel de om trebuie să fii pentru a te încăpățâna să transformi nefericirea celuilalt într-o nemeritată cruce a vieții?

Dar, și mai monstruos a fost „sistemul”. În cele din urmă construit tot din ei, oamenii, un sistem format din ea, soția de care numai Dumnezeu îl mai putea divorța, și felcerul de dreptate, judecătorul. Dar și cei ce s-au interpus în viața unui om, de la cel ce i-a pus în mână cupa cu venin („dl. Ignat”, binevoitorul coleg de serviciu care i-a făcut cunoștință cu aceea ce avea să fie un nedestin), la cei ce ar fi vrut să-l facă să o soarbă până la ultima picătură (tatăl-socru, frații soției…). Sistemul, vinovat a priori pentru că a permis și întreținut toți ceilalți monștri cu față umană.

De ce o eliberare atât de târzie? Nu a fost o altă cale. Nu în acele vremuri de injustiție ridicată la rang de dreptate cerească de niște tirani în robă.

De aceea, este nedrept gândul care ar putea surprinde cititorul pe parcursul acestui jurnal: „Merită oare să-ți sacrifici fericirea?… A meritat?”.

Pentru cititor este important însă mesajul: Deschide ochii! Fă pasul, alege și, mai ales, asumă-ți consecințele oricare ar fi ele. Pentru că, mai dramatică decât alegerea în sine este faptul de a nu o fi făcut. La timp. Oricând un alt „bărbulescu” al sistemului, al soartei, ar putea interveni. Atunci, a fost felul de a fi al justiției socialiste. Astăzi nu mai este vorba de așa ceva, hidra și-a pierdut, măcar vremelnic, acel braț al nedreptății. Dar brațele care te împing în îndoială, în tergiversare, sunt acolo. Ele nu vor pieri nicicând. Pentru că sunt ale fiecăruia dintre noi, iar cu ele ne luptăm o viață.

Alegerile pot aduce fericire sau nefericire. Dar lipsa deciziei nu aduce decât un continuu semn de întrebare: ce ar fi fost dacă?!…

Luați dară aminte la îndemnul autorului: „Eu am luptat pentru libertatea mea peste 17 ani. Dar am luptat până la capăt!”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*