Un preCentenar… ratat… Trădat, mezat, vândut. Despre asta este vorba… La atât s-a ridicat nivelul de recunoștință pentru jertfele înaintașilor… Acum, fix la o sută de ani de la începerea bătălia de la Mărăști, a fost un prim moment ratat. Dar se apropie un an pe care ar trebui să-l dedicăm Centenarului 1918. Iar la cum merg lucrurile, Budapesta va râde cu un ochi și va lăcrima cu celălalt. Pentru că singuri ne vom sabota onorul pe care ar trebui să-l dăm, măcar o dată la o sută de ani, și va avea de ce să se hlizească, și va lăcrima ofuscată că a dat atâția bani pentru înființarea unui întreg departament anti-centenar, menit să ne saboteze acțiunile jubiliare, și nici măcar nu era nevoie. Sau poate este doar o altă reușită a Departamentului Trianon 100…
Faptul că de la evenimentele de celebrare de la Mărăști au lipsit politicienii, „cu mic și mare”, cum reușim să dăm alte „dimensiuni” unor noțiuni altădată înălțătoare (desigur, pe măsura generațiilor care le-au dat valoare), nu ar fi bai. Dar au lipsit și guvernanții… De la șeful statului la premier și executiv. Iar de aici încep întrebările. Au primit vreun consemn de unitate? Pentru că, și dacă ar fi uitat, dar cum să uiți momentul, șansa, dată ție, biet și târâtor contemporan unei asemenea clipe?, limba vicleană a politicianului ar fi împins câteva cuvinte pe buzele străpezite într-o indiferență cronicizată.
S-ar fi găsit o scuză. Și pentru șeful statului, și pentru premier, și pentru miniștrii. Dar pare că ne găsim în fața unui consemn… departamental extrem de incisiv.
Fără scuze, fără „bărbi”, fără măcar acele comunicate scrise în grabă pe genunchii birourilor de comunicare ale instituțiilor prinse în „ofsaid”.
Mesajul trebuie să fie pesemne al indiferenței totale. Nu al scuzei, al iertării față de mizeria la care s-au dedat. O detașare față de tot ceea ce reprezintă repere pentru o națiune alungată și din drepturile ei de a-și omagia înaintașii.
De ce nu au venit cărpacii necârmaci la Mărăști? Le-a fost frică de marea de tricoloruri? Le-a fost frică de reproșurile maghiarimii politice? S-au înmuiat timorate sub avertismentele transmise prin intermediul a fel și fel de scobitori îndoite înaintea vremurilor că acolo unde sunt prea multe drapele naționale, porturi populare și cânturi ostășești, avem de-a face cu întruniri naționaliste?! Pentru că acesta este sughițul animalului răpus de somnul rațiunii, acela de a i se impune doar participarea „la acțiuni culturale”, și aceasta în limitele de mișcare ale unui elefant cu picioare de lut înghesuit într-o vitrină plină cu cioburile „sensibilităților” minorităților.
Să nu mai răsune Imnul Național și să nu mai fluture tricolorul pentru care s-au jertfit bravii noștri oșteni, singurii care merită a-și dormi somnul de veci în această glie. Căci noi, conducătorii noștri nu merităm nici măcar pământul râmelor dintr-un ghiveci de flori… Cei ce ne guvernează pentru trădare, noi pentru acceptare. Sau chiar invers! Pentru că din clipa în care am conștientizat trădarea guvernanților și a nenumăratelor lor cozi de topor, a așchiilor de copârșeu ce ne-au împresurat pentru a ne împinge în somnul definitiv al unei națiuni ce și-a lăsat adormită rațiunea, noi suntem mai vinovați. Pentru blazare, indiferență, lipsa putinței de a așeza măcar mămăliga pe foc, va fi explodând ea poate la nivelul copiilor ce ne urmează, căci noi ne-am dovedit niște impostori care vizionăm filme istorice, ne mândrim clipind somnoroși și ne prăbușim la loc în blazare. Pentru asta noi nu vom mai merita, la sorocul judecății, ca nici măcar un fir din pământul străbun să se reverse peste coșciugele vremii noastre.
Iar lucrătura istorică împotriva unei Istorii și unei Națiuni devine și mai clară privind spre absența aceleia care nu și-a lăsat niciodată eroii în urmă. Armata Română.
Absența ei de la manifestările de la Mărăști, la 100 de ani de la sacrificiul oștenilor ei, este cât o capitulare. Și ar fi rămas o capitulare prin absență, dar prin vorbele pe care le-a meșterit într-un comunicat dedicat „evenimentului” (așadar, nu a uitat, căci nu avea cum, totul a fost intenționat) a tras o întreagă rafală de gloanțe în tâmpla Istoriei.
Armata Română a punctat consemnat Centenarul Mărăști prin salve de tuns trase în cadrul unor unități. În interiorul unităților să nu deranjeze, așa cum nu trebuie să mai deranjăm cu prea multe drapele afișate în public ori cu Imnuri și cântece patriotice înălțate la nivel de mase…
Rușine! Nu Armatei Române, ci vremelnicelor căpușe ce o conduc și care nu merită să stea nici măcar în izmenele unui moș Teacă…
Fruntariile țării sunt sfinte. Brazda trăiește prin sângele jertfit de ostașii de la Mărăști, Mărășești, Oituz… Nu prin cel al camarazilor în timp căzuți în Afghanistan. Iar pe conturul țării ar fi trebuit să fie, nu unul, ci sute de tunuri pentru a trage salve în mesajul lor de Centenar: „Pe aici nu se trece!”… Dar au trecut veneticii și cozile lor topor. Au trecut și dacă nu îi alungăm, Centenarul ratat de la Mărăști nu va rămâne doar o pată. Se va extinde din mucegaiul hrănit de viermuiala politică precum o pecingine peste Centenarul 1918.
Și nu, nu veniți cu scuze, lepre conducătoare! Ci să vă stingeți încet și în chinurile unui foc în care Istoria să vă pârjolească pentru fiecare trădare. Acum, pur și simplu, plecați! Au trecut vremurile când onoarea se recâștiga printr-un glonț tras în tâmpla trădărilor făcute. Dar măcar atât mai puteți face: SĂ PLECAȚI!…
Lasă un răspuns