Capriciile destinului este ultima scriere despre un mare regizor român. Dar, spre deosebire de multe alte cărți dedicate unor cunoscute pesonalități, aceasta se abate categoric de la cutuma încetățenită de câțiva autori – unii de notorietate – de a vorbi, uneori ditirambic, numai de bine despre cel evocat. Este preamărit artistul, și ignorat omul, cu bunele și relele lui. Ori, tocmai aceste pete scot în evidență complexitatea celui rechemat din memorie.
De aceea Capriciile destinului este o carte eveniment. Prin tot ce înfățișează în paginile ei, cartea ‒ alături de volumele de memorii ale lui Candid Stoica sau ale lui Dumitru Furdui (Teatru în Comunism) ‒ poate fi considerată o cărămidă de neignorat, când se va scrie Marea istorie a teatrului românesc. Și ea nu se datorează vreunui cunoscut critic sau împătimit intelectual, iubitor al scenei, ci unui relativ tânăr teatrolog – Vera Molea. Care, e adevărat, nu este la prima abatere de acest gen. Molea a mai semnat trei lucrări: Marietta Sadova – sau arta de a trăi prin teatru; Hai, Nene, la Iunion! – teatrele din grădinile de vară ale Bucureștilor de altădată; Un regizor uitat – Aurel Ion Maican.
Vera Molea, dintre multele căi de a ataca vastul material de viață a conoscutului regizor Lucian Giurchescu, a ales-o pe cea mai spinoasă, mai inconfortabilă și mai obositoare – cea a înregistrării mărturiilor pe reportofon, cu tot ce presupune transcrierea, stilizarea, corectura și punerea în pagină a textului rezultat. Spre cinstea ei, autoarea s-a achitat cu brio de această sarcină, cartea rezultată citindu-se nu doar cu interes, ci și cu deosebită plăcere. Sunt în carte episoade memorabile, unele stăruind în mintea cititorului mult timp după sfîrșitul lecturii ei. Mai toate sunt încărcate de semnificații și generoase în interpretări, care vorbesc de la sine – fără s-o numească ‒ despre epoca în care se petrecea.
Aș da un singur exemplu, din care se vede limpede gradul de îndobitocire a celor puși să conducă destinul teatrului românesc: după o vizionare, vestitul ideolog comunist Leonte Răutu, îl întreabă pe Radu Beligan: Și acum ce mai vreți să jucați? La care artistul poporului răspunde: Ploșnița. Politrucul stă puțin pe gânduri, apoi mormăie: Ploșnița? Lui Giurchescu, de față fiind la scena respectivă, i-a fost limpede că individul habar n-avea de piesa cu acest titlu a lui Maiakovschi. Dovadă că mai zice odată, mirat-întrebător: Ploșnița?!, apoi se urcă în mașină și pleacă. Peste vreo doi ani, Giurchescu o surprinde pe tovarășa Bărbuță, al cadru de nădejde al Partidului, zicându-le unor păpușari din provincie că n-au voie să monteze Ploșnița. Mirat, Giurchescu o întreabă: De ce, tovarășa? La care, Margareta Bărbuță îi răspunde conspirativ: Nu-ți amintești cum a întrebat tovarășul Leonte Răutu auzind de ploșnița asta?
Astfel de întâmplări, de scene, de replici sunt numeroase în cartea Verei Molea, despre celebrul regizor Lucian Giurchescu. Căutați-o în librării – merită citită.
Lasă un răspuns