Anunțul trecerii la cele veșnice a scriitorului Augustin Buzura m-a zguduit sufletește. Scriitor de geniu și o conștiință a poporului roman Augustin Buzura a reprezentat o voce inconfundabilă și distinctă a literaturii române în comunism și în perioada post-decembristă. A fost permanent pe baricadele memoriei culturii române refuzând compromisul și respingând atacurile neo-kominterniste împotriva valorilor literaturii române.
Să vă spun o scurtă mărturisire. Eu am crescut la umbra literară a marelui Augustin Buzura, un stejar al prozei românești și un model pentru generațiile tinere din obsedantul deceniu 1980. Eram elev la liceul „Ady Șincai” din Cluj-Napoca, cu profil de filologie istorie și am fost martor cum romanele lui Augustin Buzura se căutau în comunism ca pâinea caldă, atunci doar pe cartelă. Romanele lui Buzura erau izvoarele supraviețuirii morale ale poporului român supus de sufocanta dictatură comunistă și marxistă. Nu pot să uit cum mergeam în vacanțe la Băile Felix sau Călimănești cu familia și absolut toți cei care se odihneau pe pătură sau pe șezlonguri în jurul ștrandurilor citeau un roman de Augustin Buzura, asta ca să înțelegeți ce a însemnat scriitorul atunci, popularitatea uriașă de care s-a bucurat, în conștiința opiniei publice din anii `80. Pe tren neapărat vedeai studenți cu un roman de Buzura în mână citind sau dezbătând ideile cărții cu călătorii din compartiment. În pauzele dintre ore la Liceul „Ady Șincai” noi elevii dezbăteam ultimele probleme de conștiință ale intelectualului în lupta cu sistemul opresiv comunist, subiecte analizate de scriitor cu mult curaj. De altfel, Buzura în acei ani cenușii a fost cel mai cenzurat scriitor roman publicat. Mama mea, fostă secretară la revista „Tribuna” îmi spunea cum se reîntorcea Buzura de la cenzură nervos și supărat pentru textele tăiate cu sadism de către cenzorii PCR. În discuțiile particulare din anul 1989 Augustin Buzura prevedea căderea comunismului. A participat ca martor la toate manifestările căderii comunismului din Europa de est: a văzut cum a căzut zidul Berlinului sau cum au ieșit cehii în Piața Venceslav la Praga să-l aducă pe dizidentul Vaclav Havel la putere. Se pare că a avut o relație specială și cu Ion Iliescu pentru că imediat după 1990 a fost numit președintele Fundației Culturale Române. Înainte de 1989, când mergeam cu debutanții poeți de la „Șincai” să ne prezentăm poeziile sau încercările scriitorilor Ion Mureșan sau Ion Cristofor la revista Tribuna încercam să surprindem în trecere prezența fizică și tutelară a marelui prozator Augustin Buzura, secretarul general de redacție, pe care regimul comunist îl dorea subordonat redactorului șef Tudor Sălăjean.
Scriitorul Augustin Buzura a murit pe 10 iulie, la vârsta de 78 de ani. Informaţia a fost confirmată de academicianul Eugen Simion, într-o intervenție telefonică la emisiunea La ordinea zilei, de la Antena 3. „Buzura a făcut să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Romanele lui Buzura au fost citite, căutate, reeditate, consultate în zeci de mii de exemplare pentru că oamenii vedeau acolo că el încearcă să spună adevărul. Un prozator în linia lui Slavici și Rebreanu. Nu avea o frază strălucitoare, ușoară. Era greoaie dar gravă, nu zbura deasupra frazelor limbajul lui, ci căuta ceva în interiorul lucrurilor. Pierderea lui e uriașă pentru literatura noastră”. Dintre romanele sale care au făcut istorie literară în epocă amintim: Absenții (1970), Orgolii (1974), Fețele tăcerii (1974), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988). Augustin Buzura se oprește în romanele sale din tinerețe asupra dramei intelectualului care intră în conflict cu sistemul comunist din lumea academică și în aceste romane experimentează din punct de vedere narativ procedeul fluxului conștiinței. Romanele sunt scrise la persoana a treia, cu eroii sunt hermeneuți care doresc să reconstituie evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum ar fi cooperativizarea forțată și fenomenul partizanilor și a rezistenței armate din munți, revolta minerilor din Valea Jiului și represiunea care a urmat după aceasta. Buzura a făcut interviuri orale cu supraviețuitorii acestor fenomene social-politice ca un sociolog și istoriograf și a încercat aceste teme sensibile să le introducă în dezbaterea publică prin literatură, fapt ce a enervat partidul și securitatea comunistă, deși unele voci susțin că și i s-a permis să spună unele lucruri printre rânduri.
După revoluția din 1989 un film produs de Studioul Solaris – „Undeva, în Est” – este semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu şi inspirat de romanul „Feţele tăcerii” de Augustin Buzura. Universul filmului evocă anii de început ai colectivizării păstrând în substanţa lui densitatea şi forţa analitică a prozei scriitorului, de şi colaborator la scenariu. La prezentarea galei filmului de la Cinema Republica am participat ca și student la Istorie, în 1991 într-o sală arhiplină. A fost prezent și Augustin Buzura, precum și actorul Călin Nemeș care a făcut un rol remarcabil în această distribuție de excepție. La moartea lui Augustin Buzura lăsați-mă să îmi curgă o lacrimă pe obraz. Azi nu știu dacă se mai nasc asemenea prozatori importanți care propun lumii probleme de conștiință, nu cum fac unii scriitori post-decembriști acum, pierzându-se în dezbateri politice și petiții sterile. Din păcate destui jurnaliști știu în prezent că prozatorul Buzura a fost doar socrul lui George Maior.
Lasă un răspuns