Prietenii meschine… (1)

Voi începe cu un Catren al marelui filosof şi poet Persan-Omar KHAYYAM: ,,Să-ţi faci puţini prieteni/ din tine nu ieşi/ căci prea des falsitatea / credinţă ne-o înfrânge/ când ţi se-ntinde o mână/ înainte de-a o strange/ gândeşte-te că poate/ te va lovi într-o Zi”.

Aşa am început pentru a putea continua, altfel nu pot transmite ceea ce simt, ce cred, ce sunt. Un om, simplu călător, discret, cu o inimă imensă. Nu mă cunoaşteţi, n-aţi privit decât la învelişul „formă” care de cele mai multe ori nu-ţi dă o direcţie clară. Pentru că este necesar să priveşti cu ochiul interior şi nu cu ,,ochii”, și puţini sunt capabili de asta. Aş vrea să cred cu tărie că am prieteni, aş vrea, realitatea însă este dureroasă. Îi număr pe degete, sunt puţini cei care-mi cunosc sufletul, sunt puţini cei care nu dau cu noroi şi care nu mă pizmuiesc. Ipocrizia a ajuns la rang de cult. Oamenii îşi pun măşti ascunzându-şi chipul de parcă cineva acolo sus n-ar veghea la existenţa noastră.

Iar trădarea au adus-o la nivel de artă. În faţă râd şi-n spate confecţionează pumnale să te-njunghie. Am învăţat să dansez în această societate pestriţă. Trebuie, sunt părinte, soţ şi copil. Am o datorie sacră faţă de ei şi de mine, să-mi păstrez suflarea nepătată de microbul nepăsării şi nesimţirii, de răutatea, egoismul şi perversitatea unora şi-a altora.

Cine sunt eu?

O fiinţă care are curaj, curajul de-a rupe barierele de orice natură ar fi ele, curajul de-a spune ce doresc atunci când simt. Şi nu m-am urcat niciodată pe un piedestal, n-am privit pe nimeni de sus, am întins mâinile atunci când am fost strigat şi-am ajutat cu toată fiinţă mea pe cei aflaţi în nevoi. Sper că sunt pe deplin înţeles, nu este o laudă ci o realitate ignorată de foarte mulţi. Stau şi mă-ntreb dacă aruncătorii de pietre realizează că au făcut deja un sport din asta şi că totul se plăteşte?

Haina o speli cu uşurinţă de noroi, dar gestul acesta nu trece neobservat. Mulţi uită însă că sunt şi un luptător, mi-am croit drumul cu mâinile goale, un luptător cu o inima în formă de porumbel, aducător de pace, un luptător care nu a uitat pământul unde şi-a desăvârşit paşii, chiar dacă am plecat departe de-un sistem ce-mi apasă conştiinţa, …sunt român şi sunt mândru de asta.

Înainte de-a mă judecă, va rog să vă priviţi în oglindă după ce vă ve-ţi desăvârşi reflecţia într-o manieră profundă, bineînţeles. Forţa vine din mine, „SINELE” cu care am făcut un pact şi este o onoare să-l duc la bun sfârşit.

Orbului nu-i scoate ochii, normal, ce să-i scoţi? N-are, nu vede lumina, bântuie în întunericul minţii. Aş vrea să trag un semnal de alarmă pentru aceşti meschini ,,aruncători de pietre”, dar nu ştiu însă dacă au nivelul necesar să înţeleagă profunzimea cuvintelor mele, s-ar putea să fie peste măsură de greu să poată citi măcar o frază.

N-AM SPUS CĂ SUNT SUPERIOR CUIVA, AM DEMONSTRAT-O, FAPTELE MELE AU VORBIT ŞI VORBESC, SUNT CA NIŞTE ŞOAPTE ŞI MERG ACOLO UNDE-I NEVOIE DE ELE, DE MINE…

Să închei tot cu un mic catren al lui Omar KHAYYAM. E reprezentativ: ,,Să nu-ţi dezlegi taina din suflet celor răi/ nădejdiile ascunse să-ţi stea de lumea toată/ în zâmbet să te fereşti de toţi semenii tăi/ nebunilor nu le spune durerea niciodată”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*