1 Decembrie 2017-1 Decembrie 1918

Despre vechimea, în timp, a Tricolorului Românesc: În documentul intitulat Novella XI, păstrat în Arhivele de la Roma şi semnat la 14 aprilie 553 de către împăratul roman Iustinian (n.11 mai, 483-d.14 nov.565), supranumit „cel care nu doarme niciodată”, teritorile de la nord de Dunăre, mai nainte de a se vărsa în Marea Neagră, sunt reprezentate de o stemă care, nu întâmplător, avea să anticipeze cele trei culori ale viitorului Drapel Naţional al provincilor istorice româneşti reîntregite. În partea dreaptă a acelei steme se află culoarea roşie; în mijloc, galben-auriu; iar în stânga ei, albastru.

După aşa-zisa retragere aureliană din Dacia Traiană (începând cu anul 271, respectiv în vremea împăratului roman Lucius Domitius Aurelianus, (214- 275), teritoriile locuite de   daco-romani, situate la nord de Carpaţi, respectiv cele care vor fi denumite când Ardeal când Transilvaniei, sunt reprezentate prin şapte turnuri şi purtau denumirea de „Terra septem castrorum”. Mult mai târziu, adică cam pe la începutul secolului al XIV-lea, cele trei culori simbolice vor apărea pe înscrisurile frumos caligrafiate ale hrisoavelor bisericeşti, ca şi pe sigilul unor documente semnate de unii domnitori munteni şi moldoveni. Însă, până la prima  încercare de oficializare a Drapelului Naţional, cu cele trei istorice culori ale sale, vor mai trece încă câteva secole. Astfel că acel prim-eveniment se va petrece în timpul celei de-a doua Marii Adunări Naţionale a românilor-revoluţionari ardeleni, din anul 1848, de pe Câmpia Libertăţii a Blajului.

Despre Marea Unire: Vineri, 1 Decembrie 2017, se vor împlini 99 de ani decând românii mereu vin la Alba Iulia, în Ardeal, cu gândul curat şi cu inima fierbinte, purtând la reverul hainelor rotundul frumos al concardelor vopsite în Roşu, Galben şi Albastru. Mărturie a dragostei lor de ţară, de credinţa străbună şi de neam. Culori aronios dispuse pe  Drapelului Naţional, arborat întâia oară de românii revoluţionari strânşi pe Câmpia Libertăţii a Blajului, în zilele începutului de mai a anului 1848.

O vorbă, pentru tine, cititorule:  De fiecare dată, când te vei afla în faţa altarului unei bătrâne sau tinere biserici a neamului românesc, fie ortodoxă, fie greco-catolică, te rog să priveşti cu luare aminte chipurile şi veşmintele sfiinţilor zugrăviţi pe pereţi! Dar şi la coloritul icoanelor pictate şi a scenelor biblice de pe ziduri şi de pe iconostasuri. Ici-colo vei zări câte o mică şi plăcută „pată” decupată din coloritul Drapelului Naţional. Te rog observă-i şi pe credincioşii îmbrăcaţi în haine populare româneşti. Ei poartă cu mândrie şi câte o mică eşarfă tricoloră. Mamele şi ficele lor, prinse la brâul iilor şi catrinţelor; iar taţii şi feciorii, deasupra şerparelor.

Alte câteva exemple, desprinse dintr-un mic crâmpei de ţinut transilvan: În zilele sărbătorilor creştine de peste an, guranii şi orlăţenii Mărginimii Sibiului par a inunda, cu albul costumelor lor populare, pajiştile din faţa bisericilor. Tot la fel şi ţăranii fostului sat Frâu, aşezarea natală a revoluţionarului-paşoptist Ion Axente Sever, ca şi cei din Valea Viilor-Vorumloc, în care a văzut lumina zilei compozitorul Marţian Negrea. Într-un colţ de veche pictură pe sticlă, expusă în Muzeul Naţional al Sfintelor Icoane din satul Sibiel, cel care poartă numele întemeietorului său, părintele Zosim Oancea, pictorul anonim a imaginat, încă din vremurile stăpânirilor străine austro-ungare, un drumeag vopsit în cele trei armonioase culori. În biserica multiseculară din satul sibian Ţichindeal un sfânt, zugrăvit pe peretele din preajma altarului, are chip de ţăran şi este înveşmântat în straie româneşti specifice văii Hârtibaciului din care nu lipseşte eşarfa tricoloră. Tot aici, într-un ştergar, prins deasupra unei icoane, firul din băteala războiului de ţesut este împletit discret în roşu, galben şi albastru. Asemeni şi cusăturii în pielea ale unui şerpar, vechi de peste 150 de ani, expus în Casa Memorială-Muzeu a familiei filosofului-poet Lucian Blaga din Lancrămul Văii Frumoase a Sebeşului. Ca şi a unor cojocele şi năfrămi din imensele „Lăzi de zestre” ale ţărăncilor-academiciene Maria Ciucă, din Poiana Sibiului şi Silvia Tecoanţă, din Alţâna. În incinta bisericii ortodoxe din satul Vale, din preajma Săliştei Mărginimii Sibiului, locaş sfânt de rugăciune şi închinare, zidit în anul 1763, şi purtând hramul „Sfânta Treime”, poţi admira romburile tricolore din conturul Icoanelor Împărăteşti. Încă o dovadă că culorile Roşu, Galben şi Albastru au fost folosite, ca decor de împodobire şi îmfrumuseţare, mult mai devreme de a fi expuse oficial pe Drapelul Naţional. Apoi, în cele mai bătrâne case ale ţăranilor transilvăneni găsim, prinse deasupra paturilor de dormit, măcar o icoană împodobită cu un chindeu tricolor, ţesut şi brodat de bunicile şi străbunicele satelor. Ca urmare, stai şi te întrebi: Cine, oare, să-i fi îndemnat pe românii ardeleni dinvechime să folosească, cu riscurile venite din partea stăpânirilor străine, cele trei  culori, dacă nu dragostea de Ţară, de Neam şi de Glia Străbună!?

Şi încă un amănunt: Preotul evanghelic-romancier Eginald Schlatter, din aşezarea sibiană Roşia, Ambasador Onorific Itinerant al României, recunoaşte că nu-i român. Ci etnic sas. Însă cetăţean român! Pentru că România este patria lui! Iar atunci când vede Steagul Roşu, Galben şi Albastru i seumple inima de bucurie! La fel şi când aude Imnul Naţional „Deşteaptă-te Române!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*