Multă lume mă întreabă ce părere am despre plăcuțele de plumb de la Sinaia. Întrebarea se desface într-un mănunchi de întrebări de îndată ce te apleci puțin asupra ei, asupra lor.
Prima întrebare: sunt autentice aceste plăcuțe? Analizele făcute au dus la concluzia că plumbul în care au fost turnate este un plumb tipografic modern, deci plăcuțele de plumb nu sunt turnate în antichitate. Asta nu înseamnă că plăcuțele nu sunt autentice!! Căci rămâne în discuție documentul: textul și imaginile. Este lipsită de sens ideea că acestea sunt inventate de cineva care a vrut să glumească și să-și bată joc de arheologii și lingviștii care ar fi urmat să-și bată capul să descifreze ceva ce nu avea nimic încifrat! Ar fi fost un efort intelectual și mai ales material nemăsurat de mare pe o miză derizorie!… Dacă ținta era o farsă, autorul ar fi avut timp și bani pentru a face din nimic cel mult câteva plăcuțe!
Nota bene: sugerez celor ce se ocupă de descifrarea textelor de la Sinaia să stabilească punctul de pornire: textele sunt scrise în una și aceeași limbă?
Din analiza textelor ar trebui să rezulte că anumite secvențe (succesiuni de litere) se repetă, tar acestea ar fi cuvinte cu o frecvență mai mare, care apar și-n limbile cunoscute cu o frecvență mai mare. În limba română cele mai frecvente sunt verbele auxiliare, anumite prepoziții, conjuncții și adverbe. Cuvîntul care are sensul ȘI, de pildă, va apărea cu o anumită frecvență, aceeași în mai toate limbile. Deși și pe plăcuțe! Un inventar al acestor secvențe ce se repetă trebuie să fie punctul de plecare al oricărei încercări de descifrare a plăcuțelor, de descifrare a oricărui text scris într-o limbă necunoscută! Cu câttextul e mai mare șansle ca el să fie descifrat sunt mai mari!
Se pare că deja avem răspunsul la această întrebare: PLĂCUȚELE DE LA SINAIA SUNT AUTENTICE. Merită să facem toate eforturile pentru a le descifra. Sunt scrise în aceeași limbă!
A doua problemă: dacă aceste plăcuțe au fost turnate în plumb în secolul al 19-lea, devine plauzibilă teza că plăcuțele originale erau turnate în antichitate într-un material prețios, în aur zice toată lumea, arătând spre Carol I care ar fi ordonat topirea plăcuțelor de aur pentru a folosi valoarea aurului astfel obținut la acoperirea unor cheltuieli pesonale sau ale Curții Regale.
Dilema regală: E de imaginat că descoperirea acestor plăcuțe l-a pus pe regele Carol în fața unor opțiuni greu de luat! Dacă făcea publică existența acestor plăcuțe, era clar că ele nu puteau să mai contribuie cu nimic la bunăstarea Curții Regale, ci ar fi ajuns piese de muzeu de o valoare inestimabilă, valoare cu care practic nu aveai ce face, n-o puteai transforma în sumele de bani de care e de presupus că avea Carol sau România(!) stringentă nevoie!
Regretabil din partea regelui că nu a păstrat plăcuțele originale! Îmi vine să zic: măcar câteva! Ceea ce nu ar fi avut sens, la drept vorbind! Dacă regele Carol a cedat necesității (imperioase?) de a face bani – probabil într-un scop cât de cât impersonal, construirea Peleșului și, eventual, înzestrarea armatei, să zicem, îi revine totuși meritul că a salvat valoarea de document a plăcuțelor, prin executarea copiilor în plumb! N-a fost nepăsător la valoarea de document al istoriei acestor meleaguri!
Tehnic vorbind, nu-mi dau seama cum se puteau obține aceste copii în plumb după originalele turnate în aur. Mă întreb: cine se pricepe poate să adauge vreun detaliu care să ne orienteze ipotezele? Cum au fost obținute matrițele în care s-a turnat plumbul tipografic? Nu ar fi fost normal ca aceste matrițe să lase niște urme pe plăcuțele de plumb? Etc., etc.
Revin la Carol, regele pe care cu toții îl admirăm și-l venerăm! N-a procedat corect! E lucru deasupra oricărei îndoieli! N-a fost onest! Dar, dacă lucrurile stau așa cum le-am imaginat mai sus, preluând ce spun alții, nu scornind din mintea noastră, mintea noastră ar zice că regele Carol a fost – cum zice vorba românească, „mai mult sau mai puțin onest”. Adică putea să fie mai incorect decât a fost! Putea să topească în mare taină plăcuțele, să se folosească de tot aurul și punct! Să nu mai toarne și copiile în plumb, proces laborios, prin care risca să nu se mai poată păstra secretul descoperirii plăcuțelor de aur!
Ca unul care am citit destul de multe referitor la regele Carol aș zice că trebuie să fi fost teribil de greu pentru rege să ia o decizie în situația atât de încurcată în care s-a trezit după ce i s-a adus la cunoștință descoperirea plăcuțelor!… Putem face multă literatură pe seama acestei „dileme” regale.
Nota bene: de la Alexandru Graur citire: dilema este o situație cu două ieșiri / soluții posibile, dintre care nici una nu te mulțumește pe deplin!
În acest context, luând în serios ipotezele emise, mă întreb cât a fost de corectă și decizia luată de CArol cu privire la dosarul Răscoalei de la 1907, când a dispus distrugerea dosarului de documente, într-un scop care nici până azi nu a fost înțeles și acceptat de toată lumea.
Două gesturi așadar „mai mult sau mai puțin oneste” ale regelui Carol I…
Post scriptum:
Am asistat la o discuție pe marginea cunoscutei aserțiuni: „ca tot românul, mai mult sau mai puțin onest”. Se arătau mirați niște studenți străini, franțuji, către profesorul ION ROTARU: cum vine aia să fii mai mult sau mai puțin onest! Ori ești onest, ori nu! Minte simpluță! Da, o femeie este sau nu însărcinată! Cutare este ori viu, ori mort! (Vezi vorba „mai mult mort decât viu”.) Dar în privința onestității, a curajului, a moralități și a altor însușiri, există grade, există diferențe pe o scară a valorilor, astfel că fiecare are un prag personal al curajului, al puterii de sacrificiu, al onestității inclusiv! De unde și proverbul evreiesc: nu există om incoruptibil! Numai prețul cu care îl cumperi diferă de la individ la individ!… Așa o fi?
Lasă un răspuns