„Neamul cu risipirea și Țara cu pieirea…” (Scrisoare către Eminescu)

Îți scriu, Bădie, căci sunt trist și gânduri grele mă apasă.  Erai trist și tu, când scriai Scrisoarea a III-a și aveai de ce!  Priveai în jurul tău și îți plângea inima, văzând decăderea morală a mai-marilor zilei, corupția, banditismul de stat, nepotismul, jefuirea bunurilor țării, lipsa de perspectivă pentru individ și pentru nație. Aveai curaj, Bădie, și le ziceai de la obraz, că-ți ardea sufletul de obidă: „Când vedem că toţi aceia, care vorbe mari aruncă/Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,/Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,/Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?/Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!/Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;/Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.”/

Haite de politicieni, fără pic de demnitate și dragoste de țară, jefuiau ultimul leu din vistierie, ca să-și construiască palate, să-și cumpere trăsuri poleite, cai pur-sânge, să călătorească la Paris, ori prin alte capitale, să-și mărească grămezile de bani, să o ducă tot într-un zaiafet! Oamenii aceia, ajunși pe cine știe ce căi întortocheate în fruntea țării, încercau să păcălească poporul cu discursuri sforăitoare, cu vorbe meșteșugite,  arătându-se pretutindeni că sunt mari patrioți, că fac totul pentru binele țării și sunt gata chiar să-și jertfească și viața pentru „țărișoara lor”. Se puneau alături de marii bărbați ai neamului, de vitejii voievozi și domni de altădată, încercând să pară ceea ce nu erau în realitate. Sabia condeiului tău îi demasca fără menajamente: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!/”

Aveai în vedere, Bădie, în primul rând, parlamentul, instituțiile de vârf ale țării, tribunele înalte, unde își dădea arama pe față  toată crema nației. Nu făceai referire la Kogălniceanu, Rosetti, Brătianu, Iosif Naniescu, Melchisedec Ștefănescu și alții ca ei, flori rare, răsărite pe trupul țării, ci la acele secături îmbătate de „succesuri”, demagogi și jigodii în mătăsuri, care nu știau pentru ce ajunseseră în acele foruri. Ziceai tu: „Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele grele a canaliei de uliţi,/Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,/De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?/ Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele./Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de șiretlicuri,/La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;/Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă./Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, /Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…/”

Din rândul unor asemenea specimene își alegeau guvernele amploiații, miniștrii și diplomații, care să ne reprezinte țara și interesele, în timp ce locul lor era, cum bine spui, Bădie, la spitalul de nebuni de la Mânăstirea Golia: „Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!/ Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,/În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,/Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie./Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,/Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,/Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri/Și aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…/Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, /Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,/Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

Bădie, Bădie, cum îi mai descrii tu de bine! Parcă i-aș privi la televizor! Cine știe! Cu siguranță că din urmașii acelora s-au oploșit și azi pe ici, pe colo, prin locurile căldicele. Prea seamănă unii de acum cu cei din vremea ta! Cuvintele tale de atunci ar traduce și azi obida și scârba multora: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, /Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.”

Oamenii-păpușă și oamenii-căpușă, fanfaronii și figuranții aceia,  de care vorbești tu, Bădie, la vremuri de cumpănă, apelau la istorie, la  eroii neamului, la clipele de glorie ale nației și astfel aprindeau în sufletul mulțimii, în sufletele oamenilor simpli, săraci, lucrători ai pământului, elanul, dragostea de țară, de libertate. Când era nevoie, mulțimile fără număr ale anonimilor de la sate și orașe porneau pe  drumuri și cărări, încălțați în opinci și cu ițari de dimie în luna lui cuptor să-și apere țara. Se băteau orbește și nici moartea nu-i înspăimânta.  Se băteau pentru țara lor, pentru bucata de pământ, pentru căsuța sau bordeiul lor, pentru femeie și copii, pentru biserică și cimitir, pentru credința și datina lor. Așa au realizat ei Unirea, Independența, România Mare. La îndemnul acelor „fonfi şi flecari, găgăuţi şi guşaţi, bâlbâiţi cu gura strâmbă” în sufletul românilor de pretutindeni se aprindea flacăra patriotismului și a vitejiei.

Astăzi, Bădie, situația e mult mai gravă ca atunci! Ți-am scris altădată despre bogățiile țării vândute străinilor pe nimic, despre economia noastră dată la fier vechi, despre a doua Românie de dincolo de fruntariile țării…! Toate acelea priveau trupul Țării, Bădie! Din păcate, lupta cea mai grea se dă pentru sufletul Țării și al Neamului nostru. Pe atunci copiii creșteau în sânul familiilor lor, în mijlocul comunităților. Acasă, la horă, la clacă, la Sărbători, cu oile pe coastă, ori la școala din tinda bisericii, copilul afla de  la părinți, de la bunici, de la bătrâni, de la preot și învățător  despre daci și romani, despre marii voievozi și domnitori, despre răscoale și revoluții ale moșilor și strămoșilor noștri. Istoria era ea însăși ca o poveste, care te vrăjea și-ți înlănțuia sufletul pentru tot restul vieții. Neamul însemna mama și tata, frații și surorile, bunicii, prietenii de joacă; Țara însemna casa copilăriei, căldura căminului părintesc, vatra și ograda, ulița de joacă, izlazul pentru oi, cireșul din grădină, fântâna și cerul, soarele, luna și stelele, roibul nechezând, mormintele celor duși, troița din răscruci, plugul și plăvanii, lanul și secerătorii, hora satului și lista poate continua!

Astăzi, Bădie, copiii nu mai au copilărie! De la trei ani pornesc pe drumul grădiniței, stau tot mai puțin cu părinții și bunicii, tot mai puțin în mijlocul naturii. De mici devin tributari internetului,  facebook-ului și calculatorului. Istoria a devenit cenușăreasa programei de învățământ! De la poveste frumoasă, atrăgătoare, educativă, a ajuns rece, distantă, greu de digerat. Istoria neamului  este tratată ca parte a istoriei lumii, așa încât despre marile fapte de vitejie ale strămoșilor și despre marii eroi ai noștri se menționează în câteva rânduri. Din puținul care se predă, mai nimic nu rămâne în mintea și în sufletul copiilor, indiferent de nivelul de studiu. Copilul se simte străin de țara lui, de neamul lui și de aspirațiile înaintașilor săi. Capcanele vremii noastre îi prind fără milă în ghearele lor. Altădată disprețuiam pe cei care erau adepții principiului „ubi bene, ibi patria”(unde este bine, acolo e patria”). Astăzi îi auzi pe cei mici, îi vezi pe cei mari cum își îndreaptă gândurile și speranțele spre alte zări. Cuvinte disprețuitoare sunt rostite la adresa țării lor, iar dacă încerci să le vorbești de dragoste de țară, îți râd în nas și te socotesc venit din alte vremi. Ne pleacă tineretul peste mări și țări și-și face rădăcini acolo. La a doua generație se mai știe câte o boabă românește; la a treia își amintesc așa, ca de Făt-Frumos din poveste, că bunicii lor au fost din România… Rămân aici bătrânii să-și plângă suferințele și singurătatea, să-și vadă cu durere neamul risipindu-se!

În vremea lui Mircea cel Bătrân se sculase un sultan de departe cu vise de mărire, dornic să vadă lumea la picioare. Și astăzi, Bădie, sunt mulți asemenea sultani, mai puternici și mai periculoși decât acela, care pândesc din vizuinile lor, gata să se repeadă și să ne sfâșie Țara. Atunci ieșise Domnul în fruntea armiei sale și-i explica sultanului: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!/”  Și avea dreptate Domnul, căci era ca un părinte pentru neam și pentru Țară. Dovadă rezultatul luptei: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;/Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,/ Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,/Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,/Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Mă întreb, dacă astăzi ar mai fi aceeași vitejie, aceeași dorință de sacrificiu pentru salvarea Țării la vremuri de cumpănă, aceeași dragoste de Țară. Tare mi-e teamă că acelor vremi de vrednică aducere aminte le-am spune și noi la fel ca tine: „Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.”

Sunt vremuri grele, Bădie! Roagă-te și tu lui Dumnezeu să nu ne pedepsească Neamul cu risipirea și Țara cu pieirea! Roagă-te să se ducă în pustii, unde și-a-nțărcat Nichipercea țâncii, toți hoții, corupții, bandiții și escrocii, toți cei care nu-și iubesc Țara și Neamul!