În visul lui Păunescu
Șăgalnic strigă al frunții ochi
sub patima lumii amară
tu, să nu uiți ca să dezgropi
șoapta albă în vis de fecioară,
.
A fost aievea? Să fi fost
cavalerul ce-și strigă iubirea,
căci făr de ea n-ai nici un rost,
ești doar un plop ce-și cutremură firea,
.
Pe prag parinții odihnesc
și-aievea plâng în neștire
e plin de rod pământul românesc
dar se destramă prăbușit în suspine.
.
Aceluiași Domn umil ne-nchinăm
strigând a câmpului șoapte
și-n inimă tărușul adânc îl purtam
tremurând ca o lumină în noapte.
Acela ce ucide Egoul
Menirea arcaşului este să ţintească
doar în inima aspirantului
si să-i întrerupă existenta.
Conexiunile sale cu această lume
nu vor mai exista.
Acela care poate dintr-o singură lovitură
să ucidă egoul, poate fi numit
„Arcaşul fără cuvinte”.
În linişte, în el, doar el
caută inima aspirantului
si întrerupe legăturile otrăvite ce-l ţin captiv.
Infinit
Dirijorul își coordona bagheta către linia de aur a cercului.
Mii de sunete își incrustau menirea pe bucatele mici de Jad,
nelăsând ascultatorului timp să-și schimbe frecvența.
.
Aceste subtilități aflate în umbră își căutau locul,
nimeni nu știa de unde veneau sau cine le dăduse sens.
.
Menirea lor era clară, un clișeu tulburător: să
ordoneze atomii de la minus la plus și invers, fără
să deranjeze într-un fel sau altul, saltul ultimei
ecuații, o necunoscută de fapt.
.
Viitorului îi aparține misterul, o corelare
cuantică dincolo de pelicula fotosensibilă a minții.
Perla
Născătoarea își trăia veacul în abis,
nu avea nume, răspundea doar la stimuli.
.
În habitatul adânc al tăcerii nu puteai intra cu forța,
porțile apelor se deschideau o singură dată pe an,
atunci când Luna își ordona razele în formă de stea
.
și o singură entitate avea acces la ea,
Aqua Maya, mama picăturii de apă
și tânărul Yeshi, cel ce cunoștea ordinea
și mișcarea tuturor elementelor.
.
El era scriitorul și păstrătorul cărții nescrise.
.
În noi e amalgamul binelui și-al răului,
depinde ce cauți, ce-ți dorești și cum atingi inefabilul.
Punct de sprijin
Supra E-ul și momentele sale providenâiale.
Un măr salbatic scuturându-și florile.
O renunțare și-o așteptare discretă. Nașterea
Fructului. O mână albă, fină, eterică alergând
pe câmp, adunând fire de iarbă și numărându-și
clipele violet.
.
Ecuațiile nu sunt permanente în această lume
iluzorie unde respirația și inspirația
funcționează ca două balanțe paralele.
Edenul macro-universului creat de palmele
unui Rabin neobosit, răsfoind Kabbalah „Cabala”
și-un ultim semn aruncat pe buza unui val
adâncit în visarea mării ce-și structura
zâmbind procesele alchimice.
.
Nu poți limita viteza luminii și nici
proporțiile uriașe ale frecvenței sunetului.
UN PUNCT DE SPRIJIN.
Lasă un răspuns