Urcăm către capitala statului dac – Sarmisegetusa Regia – și am gândurile amestecate. Pe o parte simt bucuria întâlnirii cu acest loc special pentru noi, românii, iar pe de altă parte invoc în gând strămoșii, spre a-mi împărtășii din tainele lor, ascunse și astăzi, după peste 2000 de ani. Ajuns pe terasele templelor dacice, sunt impresionat de dimensiunile acestora și de ordinea „cosmică” existentă aici, elemente care fac din capitala dacilor o „unitate” egală cu reperele așa zis „civilizatoare” ale Romei sau Atenei. Doar pietrele sparte de baroasele „civilizației” romane și lăsate la margini de pădure îmi crează stări de durere interioară. Rotesc privirea și nu știu cum să strâng acest tot la piept dintr-o singură îmbrățișare. Cu toții care ne aflăm aici privim muți la minunea din mijlocul pădurii de vis. Nimeni nu vorbește; nimeni nu se aștepta la așa ceva. Doar un turist mucalit încearcă să spună: „Nu dacii au făcut așa ceva. Era o altă civilizație, a extratereștrilor!” Iar pentru că nimeni nu îi răspunde, tace și el pe mai departe. Aici sunt pași făcuți acum peste 2000 de ani, aici sunt suflete și cugete libere ce s-au sacrificat pentru credința lor.
Urmele de temple mărețe rivalizează cu marile construcții ale antichității, ceea ce ne confirmă faptul că strămoșii noștri nu erau niște sălbatici, așa cum se încearcă a ni se explicita, iar romanii au fost doar niște cuceritori sângeroși, și nu au venit cu ceva bun, respectiv civilizația și limba. Dintre toate componentele complexului religios, „Soarele de andezit” se evidențiază prin forma sa ciudată, de „stea de piatră cu coadă” (cometă; comatii – cei ce merg după cometă, marii magiștrii (Magii de la Istru, unde Istru – Istri – Istria, reprezintă tinitatea („sunt – trei – de A”)). „Soarele” este format din 10 segmente (raze) din andezit, ca semn al Zeului ce va veni – Creatorul, care are ca simbol „pătratul fără unghiuri” sau numărul triunghiular patru (4+3+2+1 = 10, semn al lui IO). Din corpul discului se desprinde o prelungire formată din blocuri de piatră (un fel de coadă; a.s.v. „ritualul cozii” din cadrul Vechii Biserici Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali; Cozion, Cozia, Cozon, Cozieni (sau expresii „frumoasă coz”, „cosânzeana”) – steaua cu coadă ce va apare pe cer la sfârșitul timpului) care marchează în teren direcția nord-sud cu o precizie uimitoare.
„Coada” este formată din 16 blocuri de piatră, ca simbol al șaisprezecimii. Oamenii de știință presupun că aceast apendice acționa ca suprafață de recepție pentru umbra vârfului unui gnomon azi dispărut, dar care în vechime trebuia să se găsească undeva pe disc. Umbra sa atingea prelungirea exact în momentul amiezii locale, atunci când Soarele culminează în sud. Considerat, ca şi celelalte construcţii ale Incintei sacre, sanctuar, i s-a dat numele de „Disc solar”, datorită formei circulare. Acesta se află situat în imediata apropiere a „Sanctuarului mare circular” de pe terasa a XI-a, a Sarmizegetusei Regia. Construcţia rotundă, înălţată cu circa 50 cm, pe un soclu de blocuri de piatră, este constituită din zece lespezi de andezit, a căror dispunere radială în jurul unui disc central aminteşte de razele soarelui, de unde şi denumirea de „soarele de andezit” şi presupunerea că ar fi fost închinat unei divinităţi astrale. Spre marginea exterioară a discului, în niște adâncituri dreptunghiulare amenajate special, erau fixate mai multe piese de marmură de mici dimensiuni („dinții”, sau marginea superioară a pietrei de moară). Partea inferioară era alcătuită din blocuri de calcar dispuse median și la extremități, între ele fiind tasat lut. Are un diametru de 7,00 m (a se vedea simbolismul numărului 7; cele 7 trepte ale Monumentului de la Adamclisi). Privindu-l din toate unghiurile, mi s-a părut foarte ciudat faptul că, până în prezent, nimeni nu s-a legat de existența unui șanț – rigolă cioplit în piatră temeinic și care trece tangențial pe lângă Soarele nostru dacic.
Văzând din nou forma rotundă a altarului solar, locul său ridicat, „pâlnia” de piatră din apropiere, urmele adâncite aflate pe piesele componente ale Soarelui și „scocul” meadrat al șanțului de piatră, gândul meu a călătorit către modelul unei Mori ritualice (de la „a muri”, pentru că boabele ce pot da viața sunt fărâmițare – omorâte în moară). Acest fapt m-a condus la crearea ipotezei MORILOR CEREȘTI. În Vechea Biserică Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali există această filosofie a apariției periodice a Morilor Cerești, cele ce vor alege grâul de neghină și vor sparge formele de viață existente (simbolul gropilor așa zise „de gunoi” sau „funerare” în care apar vasele ceramice sparte în mod ritualic, uneori amestecate cu fragmente osoase și uneori stropite cu ocru (roșu de fier)). Este asemănătoare ipoteza Morilor Cerești cu aceea a „smântânirii laptelui” și „baterea putineiului” ceresc periodic, putinei al Căii Lactee (așa cum este numită Galaxia noastră; Calea Laptelui creată de Vaca Cerului), sau Calea Robilor (pentru că nu ne putem abate de la acest final nedorit). Privind drumul șerpuitor al canalului de apă scobit în piatră, ce apare din „gura” subterană a unuia dintre cele două temple mici patrulatere (dedicate celor doi zei pereche ai Pământului (Mamă și Tată), sau „Lumea Pătrată”), apoi după ce „pune în mișcare” Mica Moară (a Fiului), trece – ca un șarpe de apă, al timpului (apele timpului), bifurcându-se într-un apendice ce se înfundă (Sfârșitul unei Lumi), dar și spre o altă intrare subterană de templu, apărând apoi pe marginea Marelui Templu Circular, punându-l în mișcare și pe acesta. Templul Mare Circular are la margine o „dantură dublă” (două rânduri de dinți), pentru că Apocalipsa va lovi (va mușca) de două ori: o dată de Crăciun și o dată de Paște, înainte de apariția noilor forme de viață, a noii lumi ce va veni. Pe aceeași terasă există și un Templu Circular Mic (care nu a mai putut fi reconstituit decât parțial), acestea două împreună fiind dedicate perechii de zei cerești (El și Ea). Pătratul reprezenta lumea noastră plană, iar cercul lumea cerească (bolta). Fiul este născut din „pătrate” (templele pătrate; părinți omenești, pământești), dar era de natură cerească („rotund” pus în mișcare de energia „apelor” cerești), asemenea părinților săi „rotunzi” (templele circulare). În ipoteza mea am luat în considerare și faptul că templele rotunde erau specifice neamului vechi getic, așa cum ne apar altare Sarmisegetusei și alte altare din cetățile daco-geto-trace, Biserica Omului de la Adamclisi, Altarul Marilor Zei din insula Samotrake (Grecia), Biserica rotundă a lui Galeriu (trac) de la Salonic (Săruna getică; Grecia; ridicată în anul 306 – posibil cea mai veche biserică în funcțiune din lume), Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim este rotundă, Biserica de la Lețcani (Iași) este rotundă, avem o Biserică Rotundă în Etiopia (geții nord africani), o Biserică Rotundă în Gozo (Malta), Biserica Sfântului Mormânt din Cambridge (Anglia), dar și Rotunda din Geoagiu (jud. Hunedoara; cel mai vechi edificiu de cult conservat pe teritoriul național; capelă romana (?) construită din piatră în sec. XIII) etc.
Pentru că strămoșii noștri fixau elemente importante ale filosofiei lor de viață și anumite percepte și credințe prin „botezarea” unor elemente geografice (ape, munți, etc), dar și prin numele unor localități (pe care noi, din neștiințe, de multe ori, le-am modificat nemotivat, sau cu o motivare minoră), putem urmării denumirea de „rotunda” în aceste nume și vom descoperi că avem „Rotunda” în Edineț (Republica Moldova), în oraș Liteni (jud. Suceava), în jud. Neamț, în jud. Olt, în jud. Bacău, în jud. Argeș, în jud. Cluj, dar avem și Valea Rotundă în jud. Harghita, iar satul Biserica Rotundă din comuna Secusigiu (jud. Arad) a dispărut în sec. XVI, afându-se la este de Pecica. Mai avem „Pasul Rotunda”, numit și Pasul Rodna (cu sens de „cei care rod la baza lumii, spre a forța venirea Nașterii din Nou și al unui nou început A”), ca și trecătoare din Carpații Orientali, situată pe DN17D, la 1271 m altitudine și care face legătura dintre valea Someșulului Mare (Transilvania; Someș ca „Om – Ses”, sau „Șase sunt căile de cunoaștere ale omului, cea de a șaptea aparține Zeului”), situată spre sud-vest și calea Bistriței Aurii (Moldova; Bis – Tri – TA (Trinitatea de Aur; sau „Dubla lovitură cosmică ce va veni” – „întoarcerea celuilalt obraz”) situată spre nord-est. Mai este și Râul Rotunda (râul Libotin), afluent al Râului Lăpuș din comuna Cupșeni – Jud. Maramureș. Iată câte dovezi există despre importanța acestei „rotunjimi” a capacului ce se va pune peste lume (întâlnirea Cerului cu Pământul), ca o cupolă rotundă a bisercilor noastre, unde se află Pantocratorul („al lui Pan”, care sare în mod neșateptat). Pantocratorul („tocătorul”), apare ca icoană sau tablou zugrăvit pe bolta din mijlocul naosului, reprezentând pe Iisus Hristos ca împărat al lumii; cupola de deasupra naosului, unde se află acest tablou („Zidăria căsca sus în boltă, unde fusese pantocratorul, o gură năprasnică”- Galaction, O. I 80 – Wikipedia). Icoana care-l reprezintă pe Hristos ținînd sceptru și globul pământesc este una pașnică, dar să nu uităm că mesajul este: „Eu voi aduce sabia!” Avem încă obiceiul colindului „cu Steaua” (cea cu 8 colțuri (octogonul), ca semn al celor două lumi suprapuse (semn al „colindeților” în formă de opt; zona Nodului lui Isis dintre lumi; timp al lui Dyonisos amețitul ce vede dublu), care ne anunță că de Crăciun vine primul cataclism cosmic peste noi. Simbolul celor trei magi care anunță „Venirea” este important, pentru că, de data acesta iată, aceștia apar cu căciuli dacice (frigiene – „care frige” (focul din cer)) pe cap (căciuli cu vârful întors, ca și sabia dacică Sica cu vârful întors, ca și Lupoaica dacică (Lupa) cu capul întors (se știe că lupul nu întoarce capul, pentru că are gâtul țeapăn), ca simbol al revenirii periodice a cataclismelor transformatoare ce „închid” un Timp și o Lume și „redeschid” un alt Timp și o altă Lume, cu alte ființe, alte plante și alte legități. Se spune că viața noastră este în van pe acestă planetă. Progresul va atrage sfârșitul, prin creșterea concentrației de fier la suprafața planetei, prin așa zisele progese tehnologice, dar și prin renunțarea la posturile sfinte (fierul din sângele oamenilor, ce va face pasul la „histerezis” („Istru – e – zis”) în momentul opririi timpului). Magnetismul acestui element ne va fi fatal. Planeta Roșie (Marte) poartă numele Zeului Războiului Marte (Ares, cel care în bustrofedon poate fi „Sare” – ca un șarpe) și are doi sateliți cu nume înfiorătoare: Phobos și Deimos (Frică și Groază – Teroare). Cea mai veche reprezentare a acestor trei „vestitori” pomeniți și în Sfânta Scriptură (în „Evanghelia după Matei”) este un mozaic din anul 548, aflat în Basilica („Ba – Sili”, ca răspuns „Nu” (Ba) adresat lui „Sili” (nebuna Sisi; Silica, „Sica – L”, sau „Coasa care ne decapitează”)) San Vitale (în formă de octogon) din Ravenna („ravenă” ca Râpă, Vale a Plângerii) – Italia (așezare etruscă, umbră, romană, dat ș exarhat bizantin). Magii vor urmării o stea „cu coadă”. Steaua cu coadă (la cele țase colțuri ce reprezintă dimensiunile din Lumea noastră (cea Pătrată – dar la cele Patru colțuri se mai adaugă dimensiunile Sus și Jos), va apare cea de a 7 – a dimensiune (litera a VII-a din alfabet este „G” – Geneza, „Cârligul Păstorului – Faraonului” de care nu scăpăm niciodată), cea venită din Celălalt Tărâm, al Domnului). De aceea purtau geto-dacii plete și erau numiți „Comatii” („Cei cu coamă”), pentru a ne anunța de pericolul ce ne paște dacă nu urmăm Legea strămoșească (fără fier; securea să stea îngropată). Cometele (latină: „stella cometa”, greacă: „komē”, „steaua cu păr”) sunt corpuri cerești mici, de aparență nebuloasă, care se rotesc în jurul unui Soare. De obicei, este vorba de Soarele Sistemului nostru Solar, dar ele pot apare și din univers („doar un vers are poezia vieții noastre în materie). Simbolul astronomic pentru comete (☄) constă dintr-un disc cu o coadă formată din trei linii („trinitatea ce vine!”, sau Tridentul). Spectacolul ceresc ne va păcăli prin grandoare, dar el va aduce moartea prin ruperea formelor de viață (Sfârșitul Lumii).
Dacă mergem în antichitate, vom descoperii uimiți că faraonii egipteni aveau funcție de Mare Preot Planetar, asemănătoare cu aceea a Papei de astăzi (simbol: „care papă”, care „ne mănâncă”). Egiptul era Statul papal al antichității, de aceea are atâtea temple și monumente create de forțe umane internaționale (analizele ADN vor confirma acest lucru). Venirea grecilor aici și implicarea lor avea să șteargă în timp adevărul istoric despre Egipt (așa cum au făcut și cu Cronicele Getice, copiate și apoi arse, din care au „scos” apoi operele eline ale antichității). Faraon însemna „Fără – On” (Fără Fiu, „fără un nou început), ca modalitate de întârziere a apariției On-ului (a Ovei ce apare la partea superioară a clădirilor), a Oului Lumii Noi care va aduce moartea acestei lumi. De aici parabola cu uciderea pruncilor de către Regele Irod (în bustrofedon este „Doi de R”, pentru că vom întoarce obrazul și vom lua două palme (două distrugeri planetare: de Crăciun și de Paște), pentru a întârzia venirea Fiului care „va aduce sabia!” Faraonii erau Geți de Aur primordiali (Djeți), adepți ai Vechii Religii Valaho – Egiptene, Membrii ai Castei Io (cartușul în care își înscriu numele în scris este de fapt „O” de la IO; Zece-Dece), Cinul Motru (în bustrofedon este „Mortu”; ca zeu Mumie, care învie). Faraonul are pe corp solzi de șarpe (Vipera de Nil – precum totemul dacic; pentru că renaște când nu te aștepți; pentru că își schimbă pielea, dar năravul ba!”) și pene de pasăre (precum totemul getic: simbolul Șoimului Horus (Fiul), sau Mama Gaya Vultureanca (Mama)) – întâlnirea Șarpelui cu Pasărea, sau a Cerului cu Pământul. Poartă în mâini semnele puterii: Cârligul sau „cârja papală” (în mâna stângă; cu care prinde oița din turmă și o trage la El), dar și biciul (îmblăciul; în mâna dreaptă) cu care face judecata. Îmblăciul este o unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia este legat un băț gros mobil și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume spre a li se scoate boabele. I se mai spune și umblăcíŭ, mlăcíŭ, mlăcĭúgă, blăcíe, îmblăcíe și moloteț. Pentru alți conducători apare buzduganul – sceptru, ca semn al puterii (buzdugă; văzdoage; bot, cioc). Lovitura cerească va veni pe neașteptate, din afara a ceea ce cunoaștem noi. Scaunul de Domnie al Marelui Zeu se află pe circumferința Lumii în care ne aflăm și ne învârtim în cerc. El nu intervine direct până la sfârșitul acestui Timp și al acestei Lumi, când va cere socoteală. Apoi vor veni alt Timp și altă Lume… Dacă nu știm să ne protejăm, vom plăti prețul!
Soarele de andezit de la Sarmisegetusa Regia îmi „răsare” ca o floare de piatră cu zece (Dece; Io) petale + coada (11 – AS) în cărare. „S-o tai, să strică!/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o ridică.” (Ienăchiță Văcărescu – „Într-o grădină”)
Lasă un răspuns