Motto: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. Arborii nu cresc până la cer. Nici
noi nu putem creşte dinclo de măsura noastră şi măsura noastră este Eminescu. Nu vom
creşte mai mult decât atât. Atât însă să ceştem, pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul…” (Constantin Noica, 15 ianuarie a anului 1985)
Firesc şi omenesc ar fi să considerăm aceste vorbe ale „Gânditorului din Păltinişul Sibiului” dovada unui înţelept îndem patriotic de a ne aduce aminte mereu de Mihai Eminescu. Cum „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/Şi niciodată n-or să vie iar…”, timp în care nici măcar rotundul proverbial al Pământului nu mai e acelaşi, darămite noi, oamenii. Cei care suntem atât de schimbători din fire! Măcar dorurile de Eminescu şi de poezia lui ar trebui să rămână statornice, nebiruite de povara trecerii timpului!
Ca dovadă, încerc să vă reamintesc de acea plăcută şi irepetabilă întâmplare, petrecută în Aula Festivă a Bibliotecii sibiene ASTRA din Sibiu, cu mai bine de 31 de ani în urmă. Domnul Noica revenise în împărăţia cărţilor, străbătând cu pasul lui domol aleile parcului busturilor cărturarilor ardeleni, fiind însoţit de unul dintre puţinii săi prieteni adevăraţi. Adică, de răşinăreanul-sibian Aurel Cioran, fratele fostului său coleg de facultate, filosoful Emil Cioran.
Pe acea vreme încă trăitor în capitala Franţei. Părea a fi tare obosit de atâta trudă în ale scrisului şi în ale gândirii profunde, dar şi de starea lui precară de sănătate, agravată de mulţii ani de puşcărie petrecuţi în temniţa de la Jilava, ca deţinut politic. Filosoful-sciitor purta în servieta-i învechită o adevărată comoară a scrisului eminescian. Ne-o va arăta şi povestii în şezătoarea literară care a urmat.
Era în ziua de 15 ianuarie a anului 1985, atunci când se împlineau 135 de ani de la naşterea poetului. Cu vocea-i tremurândă de emoţie a oferit „mângâierii” privirilor noastre câteva dintre manuscrisele foto-copiate, prin strădaniile sale, din vestitele „Caiete Eminesciene”, manuscrise păstrate cu sfinţenie în fondul de aur al Bibliotecii Academiei Române. Până la el, nimeni nu mai izbutise un astfel de dificil demers, gestul său constituindu-se într-o premieră în istoria literaturii române. O vorbă spusă atunci, în acea zi omagială, răzbate până astăzi la noi: „… Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, nu cu un Eminescu idealizat, nu cu-n Eminescu trimis în genialitatea lui, în haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură, mai departe, înfometaţi”.
Te întreb, acum, pe tine, cititorule: avea sau nu dreptate acel „Om printre oameni” când spunea ceea ce am reprodus mai devreme?! Eu sunt convis că, da! Avea dreptate nu numai atunci, dar şi în viitorul apropiat şi în cel îndepărtat!. Atâta vreme cât vor mai fi Oameni pe Pământ!
Notă: Filosoful Constantin Noica s-a stins din viaţă în zorii zilei de 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani împliniţi. Venind în întâmpinarea mai vechii sale dorinţe, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Theohtis şi Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, au consimţit ca coşciugul cu trupul neînsufleţit al filosofului să fie depus în pământul cimitirului din preajma bisericii Schitului Monahal al Păltinişului.
Şi o mărturisire personală: Dacă ar depinde de puterea gândului meu, atunci cu siguranţă că aş înşirui, la răscrucea drumlui de munte al Răşinarilor cu Valea Şteji, cel puţin cinci busturi, menite să înfăţişeze chipurile unor români de seamă: cel al cărturarului-teolog Andrei Şaguna; cele ale poeţilor Mihai Eminescu şi Octavian Goga, precum şi ale filosofilor-colegi de facultate Constantin Noica şi Emil Cioran.
Lasă un răspuns