Fatalitatea care ne pândeşte…

Nu este prima oară când constat că românii se îneacă, vorba qceea, „ca ţiganul la mal”. Halep a înotat minunat la Roland Garros, a trecut de toate adversarele, până în finală, când s-a înecat. Halep conducea cu 6-4, 3-0, ca setul doi să se termine la 6-4 pentru Ostapenko. Şi în ultimul set Halep conducea cu 3-1, ca tot jocul ei să moară apoi în proiect şi, după două backhand-uri devastatoare, Ostapenko să câştige setul şi partida cu 6-3. Halep avusese şi minge de breack în setul doi, la un pas să facă 4-0, dar nu s-a descurcat în faţă unei sportive aflate la primul sau turneu la seniori (locul 47 WTA, nici un turneu câştigat). Cea mai mare şansă a carierei ei de a câştigă un Grand Slam s-a spulberat! Victoria lui Ostapenko dovedeşte că nici un clasament nu contează, fiindcă ea venea din afară topului 40, dar a răsturnat calculele hârtiei, care o dădeau ca absolut câştigătoare pe Halep.

Francezii s-au bucurat ca a câştigat o necunoscută, fiindcă întotdeauna în sport ţii cu cel mai slab. Slab? Dar Ostapenko s-a dovedit nu norocoasă, nu în formă sau neformă, mai tânără sau mai bătrână, mai înalta sau mai scundă, ci mai bună decât Halep, care a avut un turneu la fel ca şi Ostapenko, dovadă că, la sfârşit, ea nu a mai acuzat nici un accident sau vreo oboseală ca altă dată, ca în finală de la Roma, de pildă. Nu a fost un meci demonstrativ, ci un meci care pe care, iar Ostapenko s-a dovedit mai bună. Cu un joc în stilul Serenei Williams, modelul ei. A fost mai puternică, mai antrenată? Nicidecum. Halep era la fel de antrenată, la fel de puternică. Şi totuşi a pierdut.

De ce? Sigur, sunt sau vor mai fi multe explicaţii, însă am să ofer şi eu una. Cred că Jelena Ostapenko a fost mult mai motivată ca identitate naţională. Ea mi-a amintit de ambiţia cu care jucau sau joacă Sharapova şi Azarenka. Şi letona Ostapenko are rădăcini ruseşti, prin părinţi. La 3-0 pentru Halep în setul doi, când se prefigura un 4-0, apoi un 6-0, când unii spectatori se ridicau să plece după ce au asistat la o finală poate nedorită, atipică, şi modestă, am auzit un strigat că de wiking al letonei. Deodată s-a zvârcolit în ea şarpele mândriei naţionale. Un uriaş suflu ca de stepă rusească s-a mişcat în ea şi din acea clipă Halep a devenit o victima, fără nici o şansă. Ea nu a sesizat acesta mişcare lăuntrică a lui Ostapenko. Fiindcă ea nu este educată să fie reprezentanta României pe teren. Terenul de tenis este ţară ei, în acel chenar îşi duce toată mândria, dincolo de el nu există vreo brumă de patriotism. Va aduceţi aminte când a refuzat să reprezinte România la Olimpiada de la Rio? Sau când a refuzat şi alte participări de echipă la Cupa Davis? Tenisul este un sport individual, desigur, de mic copil, Halep şi-a asumat acest drum. „Ce a făcut ţară pentru mine?”, îşi zice ea. Iar alţii de pe margine îi întreţin acest tip de mentalitate. Dovadă că mulţi scriu în articole sau pe Facebook că „Simona Halep nu e româncă, e machedoancă sau machedonă”, ca şi cum Constanţa este în Macedonia. Dar chiar dacă ar fi „machedonă”, are şi ea o patrie. Are sau nu o identitate? Dacă are, are şi o patrie.

Ostapenko a dovedit că are. Halep a jucat fără motivaţia acestui sentiment, fiindcă nimeni nu i-a spus că „a fi patriot nu e un merit, e o datorie”, ca să-l citez pe părintele românismului, pe Mihai Eminescu. Nimeni nu-şi imaginează, cred, că atunci când un jucător se află în acţiune, în tranşa unei partide, se gândeşte la ţărişoara lui. Halep nu pe teren trebuia să se gândească la România, ci înainte de a intra pe teren. Înainte de orice înainte. Dacă era educată în acest sens. Dacă în viaţă ei există acest sentiment permanent, care să-i întregească personalitatea. De aici se naşte şi mândria de a fi român.

Teoria fatalismului lui Vasile Conta se aplică şi în cazul lui Halep. Ea a jucat finala ca un om fatalist. Ca un atlet fără motivaţie de identitate. A fi profesionist nu înseamnă a-ţi pierde mândria naţională. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă aici, în America, să fii sportiv: în primul rând mândria de a reprezenta Statele Unite. Americanii, în general, sunt nişte mari patrioţi. Cel care poartă pe tricou drapelul Statelor Unite este ca un supererou. Noi, românii, ne-am pierdut cultul pentru eroi, pentru martiri, pentru campioni. Dimpotrivă, am ajuns să-i luăm în tăbarcă, aşa cum face, de la înfiinţare, postul ProTv.

Dacă 20 de milioane de români aşteptau victoria lui Halep, este pentru că ei vedeau în ea un erou naţional, dar este şi un semn că au greşit adresa, că, de fapt, ei şi-au pierdut credinţa în adevăraţii eroi.  Însă poporul are nevoie de eroi că să nu moară. Şi este o problemă fundamentală ca românii să depăşească lungă criză a fatalităţii. Sunt urmăriţi, pândiţi, de fatalitate, precum ciobanul mioritic.

One Response to Fatalitatea care ne pândeşte…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *