Miracolul din noi…

Viaţa. Un miracol. Omul. Alt miracol. Ne întrebăm adesea care sunt minunile lumii, dorim cu o efervescenţă irepresibilă să vedem cu ochii noştri cum vinul se transformă în apă, cum aerul devine tangibil şi cum sfinţii ne mângâie creştetul. Visăm cu ochii larg deschişi la momentul întâlnirii cu supranaturalul, la fenomenul declanşator al încrederii în imprevizibil, fugim către minuni potente şi aruncăm în văzduh orice informaţie care ne poate conduce către un miracol palpabil, viu, de netăgăduit, în speranţa că şi alţii ar trebui să ne confirme existenţa lui pentru a deveni credibil. Ne înghesuim în biserici să vedem cu proprii ochi o icoană făcătoare de minuni sau facem pelerinaje nesfârşite către locurile sfinte de pe pământ, pentru a ne asigura că suntem de faţă, atunci când – de pildă – lumina sfântă de la Ierusalim îşi face apariţia printre muritori.

Ne simţim atraşi de forţe oculte, de fenomene dintre cele mai bizare care au loc undeva în lume, uitând să privim către noi înşine, către miracolul care sălăşluieşte în chiar fiinţa noastră, către viaţă, către zile, către nopţi, către soare sau către lună, considerându-le banale doar pentru că le avem la îndemână permanent.

Marele actor Florin Zamfirescu spunea cândva: „Vrei un miracol? Priveşte-te în oglindă! Şi vei vedea minunea.”

Suntem construiţi asemeni cosmosului, din praf, pulbere şi stele, suntem una cu Universul, suntem parte din natură, suntem fibră din spaţiul nemărginit, ne naştem, trăim şi murim doar datorită miracolului, datorită sclipirii de geniu a forţei divine, a unei matematici desăvârşite aplicate pe scară largă, de la puful de păpădie până dincolo de necuprins.

Omul, în plenitudinea sa, este o perfecţiune greu de atins, este o operă contemplativă, o creaţie ameţitoare între frumos şi luminozitate, între profunzime şi cercetare, între mister şi atractivitate, este o lucrare vie, o păpuşă galvanică plină de haruri şi complexitate. Este un soi de epură a umanului care se zămisleşte din celulă, şi pe care, deşi nu-l vedem concret, am aflat de existenţa lui. Când şi când ne mirăm de propriul mecanism şi asta doar atunci când întâlnim informaţiile capabile de a ne trezi interesul. Şi totuşi, sunt oameni care îşi dedică toată viaţa, sau o bună parte din ea, pentru a studia fenomenologia formării matricei placentare. Probabil curiozitatea asupra propriei persoane este tot o creaţie de geniu.

Pentru că ne naştem dintr-un miracol, trăim printr-un miracol şi murim miraculos, dar doar spre a ne renaşte la fel de miraculos.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*