Să ajungi să te fălești, ca neam, ca țară, cu o oaie, asta ar fi chiar de bocet! Nu de baladă… Să faci transhumanța (politică!) de la simbolul înaintașilor, lupul dacic (ce am fost, ce am ajuns?!), la o oaie, eventual ca marcă autohtonă a garanției cumințeniei generațiilor prezente și, mai ales, viitoare, ar fi chiar mesajul de epifanie a 23 de milioane de „mioare”… Să propui cel mai nefericit rumegător să „vorbească” despre ceea ce reprezintă țara ta, despre ceea ce ne reprezintă pe noi, despre ceea ce, în cele din urmă, reprezentăm noi, ar trebui să-l facă pe inițiatorul propunerii, zis și ministru!, să urmeze el soarta baciului.
Ori măcar să-l mânce câinii pe cel ce, de acolo, de sus, a putut să gândească așa ceva! Pentru că nu a făcut-o dintr-o admirație a versificației baladei, ci dintr-o suprapunere simbolistică a imaginii a ceea ce suntem noi în ochii șacalilor ce ne guvernează. „Mioare” bune de muls, de „jumulit” (nu de jupuit, că doar trebuie să mai vină și data viitoare să-și ia dijma de vlădici!), bine așezați și cuminți la locurile noastre. În țarcurile potrivite de ei, acolo, în vântul și ploaia sărăciei și subzistenței, pentru a nu ne inspira, cumva, postura de lupi ori zimbrii!
De fapt, se lucrează din plin la inocularea „nevolniciei” noastre continue. Veșnice dacă se poate. La perpetuarea spiritului de turmă cuminte și, mai ales, a nevoii noastre continue, singura „continuitate” pe care o vor guvernanții noștri ca punte între reperele deveniri noastre, de a avea în fruntea „turmei” un baci ocârmuitor.
Da, o fi poetic, atâta câtă poezie poți desluși la personajele penibile, ridicole, dar infatuate în aroganță și agramatism, care ne conduc, să vezi oaia drept „o statuie vie”. Dar oaia, tot oaie rămâne! La fel de statuie în soarta ei nefericită. Aceea a unei continue așteptări.
Și nu este nici măcar de râs… Pentru că jignirea este cu mult dincolo de orice budată neinspirată. Chiar dacă guvernarea în sine este o neinspirată glumă, efectele ei sunt mai tăioase decât foarfecele de „căprit” țara.
Nici măcar asociațiile din domeniul dobitoacelor lânoase nu au pus oaia ca „blazon”. Au găsit măcar o cornută mai reprezentativă. Pentru că, da, oaia e oaie iar gândul, oricum l-ai pitroci, tot acolo te duce. Nu găsești oaia brodată nici măcar pe ițarii ciobanilor. Poate doar ca „lae”. Și nici măcar de colorat prin cărticelele copiilor nu o prea afli. E drept, accidental, vezi trei exemplare într-o stemă de județ (să fie de mirare unde?!)…
Or, cum să pui așa ceva pe post de „flamură” națională? Fie și la nivel de reprezentare turistică. Cum să te duci la poarta Europei, după bani, cu o țiplă având ca antet o… oaie?!
Sigur, un adevăr amar există în propunerea ministrului turismului, zis și Mircea Dobre, un tip „isteț” precum oaia pe zăduf, care vrea pară-se să facă laie imaginea turistica a țării. Pentru că despre un blestem mioritic este vorba când pădurile sunt rase, iar pământurile o iau din loc.
Dar de ce nu un brand cu o oaie având scris un „1984” în frunte?!… Sau PSD?… Că tot aia e: o lae!
Vai de tine popor ce te lași cârmuit de o mână de rumegătoare cu aere de baci… Ori vorba oiței-mascote de pe TVR ul de mai ieri („Pufulica”, devenită „Pufulița”, decedată însă înainte de zăpada mieilor): „verde crud, verde crud, mugur alb și roz și pur..”.
P.S.:
Nu ni se potrivea oaia ca brand nici măcar când aveam în fruntea treburilor ditamai „cârlanul”! Dar acum, când la bucate sunt doar niște viței ce par a suferi de orbul găinilor?… Sau o fi și ăsta vreun brand sub „acoperire”… Cu oița, eufemismul delaționistului bine intenționat?!…
Oile astea, au în turmă şi berbeci!