Încă o dată, la „Nohra Haime Gallery”, avea să mi se confirme faptul stupefiant că plastica americană este lipsită de critici. Sigur, sunt critici, şi foarte mari, dar ei nu frecventează galeriile, expoziţiile curente, ei preferă să scrie despre Rembrandt sau Van Gogh încă o carte decât să consemneze la zi ce se întâmplă pe piaţă artei. Şi nu sunt îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă. Nu pare să le pese că artă americană merge fără busolă, iar fără Spirit Critic, totul devine anarhic. De fapt, cred că nici nu ştiu. Nu ştiu ceea ce eu observ la tot pasul, faptul că toate galeriile, cu foarte rare excepţii, aparţin unor oameni de afaceri americani, în general galerişti evrei, iar expozanţii, cu foarte rare excepţii, sunt non-americani, veniţi de pretutindeni, adică îşi plătesc expoziţiile. Compensaţia ar fi vânzarea. Riscul este însă enorm, fiindcă în marea concurenţă, fără o promovare intensă, sunt slabe speranţe că un artist străin să se cumpere. Cunosc bine acest mecanism, fiindcă am căutat şi eu să ajut câţiva artişti români să expună în galeriile de lux ale New York-ului.
Artiştii americani propriu-zişi, şi mai ales noi, sunt rari, tot mai rari. Dar America este deschisă lumii, lasă loc tuturor experienţelor. În acest fel artiştii din afară Americii îşi pot exprima aici boiul. Nu trebuie să te duci tu la ea, vine lumea la tine. Predomină arta-document. Aşa se întâmplă la „Nohra Haime Gallery”, de pe Fifth Avenue, din buricul târgului, unde expune o artista din Columbia, Ruby Rumié (n. 1958, Cartagena de Indias), care aduce imaginea unei realităţi greu de imaginat. Nu este de mirare că expoziţia să are un mare ecou internaţional, nu numai în ţările Americii Latine, dar şi în Statele Unite, Canada sau Franţa.
Artista columbiană a avut o idee ieşită din comun: în aceeaşi rochie albă de mireasă a îmbrăcat 53 de bătrâne din localitatea Cartagena şi le-a fotografiat. Expoziţia prezintă, deci, aceste portrete cinematografice, la care adaugă un catalog cu numele bătrânelor, povestea lor şi câte un obiect de suflet, cum ar fi o pagină din Biblie, o rugăciune, o cruciuliţa, o amuletă, iar Rumié a mai avut ideea să le eternizeze chipul în nişte timbre, un catalog cu chipul acestor femei anonime, cărora le-a dat o pecete de fondatoare, de Mume ale pământului, care conservă matricea ancestrală, căci numai oameni însemnaţi se află pe mărci sau timbre. A făcut istorie. Uneori show-ul este live, căci le invită şi pe bătrâne să se arate la câte o expoziţie în carne şi oase.
Ideea multiplicităţii a luat-o de la ţărani, de la ceramişti, căci alte lucrări ale artistei exprimă o multiplicare de obiecte din lut. Aşa sunt vitrinele cu rafturi pe care a pus zeci de vase, toate diferite, şi că formă, şi că patina sau colorit. După acest model atavic, care se află în bucătăria oricărui gospodar, a creat şi expoziţia de la „Haime Gallery”. De la distanţă, bătrânele par una şi aceeaşi, datorită rochiei în care sunt îmbrăcate. Spui că e un portret multiplicat în „n” copii. Dar privite de aproape, ne dăm seama că una nu seamănă cu altă, ca frunzele într-un copac. Iar la intrarea în galerie se proiectează şi un film realizat de Rumié cu persoanjele ei, bătrânele din Cartagena, un documentar sui-generis.
Iată o lume, departe de New York, dar care intră pe poartă mare a civilizaţiei prin ideea unui artist plastic, de a aduce în prim-plan ceva atât de îndepărtat şi neobişnuit, dar atât de firesc. Ceea ce impresionează şi ţine deja de artă, sunt chipurile acestor bătrâne. Adică fotografiile ca atare, valoarea lor. Te fac să te gândeşti la desenele cu bătrâni ale lui Leonardo. Valoarea lor o concurează pe aceea a fotografiilor lui Mapplethorpe. Femeile stau pe scaun sau în picioare şi pozează, adică ne privesc cu gândurile lor, cu expresia inocenţei, a stării lor feciorelnice, fiindcă sigur rochia albă de pe ele le face să se gândească la o vârstă când visau, când încă nu intraseră în viaţă. Evident, chipul lor este îmbătrânit, dar frumos. Sunt 53 de bătrâne frumoase, de o mare demintate, energice, foarte expresive. Culoarea este creolă, deşi artista Ruby Rumié este albă, un alb transpatrent, ca al nobililor cu o veche treadiție pe pământul sud-american. Expoziţia se numeşte „Weaving streets”, în original, „Tejiendo calle”, o expresie folosită de bătrâne pentru a descrie plimbarea pe străzile oraşului, care era că o ţesătură („weaving”) şi se petrecea probabil până la stingerea (un alt sens al cuvântului „weaving”) lămpilor de iluminat. Noi am zice, a bate strada, mai putem spune, a ţese drumul. O stradă ţesută („tejiendo calle”) este un fel de Corso, cea mai aglomerată stradă centrală a oraşului.
Această realitate include ideea de multiplicitate. Ceea ce artista aduce în plus, este misterul. Şi lucrurile cele mai puţin poetice pot avea mister. O dovedeşte artista columbiană, care, în spiritual artei de atitudine ce caracterizează popoarele latine, mărturiseşte că „probleme precum violenţă, uniformizarea, barierele sociale şi discriminarea constituie o preocupare constantă pe care încearc să o descopăr prin muncă mea, prin intermediul unor instalaţii mari în care folosesc repetarea ca platformă de protest; corpuri ca obiecte ale consumului de masă care dezvăluie dispariţia patrimoniului nostru intangibil şi fotografii care sugerează enigma stratificării sociale, prin toate acestea intenţionez să stimulez reflecţia, jocul, plăcerea vizuală, emoţia şi anchetă”. Cuvinte care s-ar potrivi şi pentru realitatea plastică românească actuală, ridicată pe treptata dispariţie a patrimoniului naţional, tot mai puţin ocrotit, pe alterarea fondului artei populare, ce părea intangibil.
Lasă un răspuns