Anul acesta (2017) a fost dedicat de către Patriarhia Română comemorării regretatului Patriarh Justinian Marina, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea lui. L-am cunoscut pe Patriarhul Justinian în vremea studenției(1974-1977), când venea adesea la Institutul Teologic din București, la diferite ocazii, precum festivitățile de la 30 ianuarie (patronii institutului) sau însoțind pe unii ierarhi străini, care veneau în vizită la institut.
Întotdeauna te impresiona simplitatea patriarhului. Semăna cu un alt ierarh, care venea de mai multe ori pe an la seminarul din Craiova, episcopul Iosif Gafton de la Vâlcea. Aceeași figură uscățivă de ascet, de sfânt bizantin, desprins din icoană. Vorbea calm, sfătos, părintește, nu ridica glasul. Descifrai în fizionomia sa un om al rugăciunii, al grijilor, al frământărilor, un om ancorat în miezul vremii sale.
Patriarhul Justinian este foarte contestat în anii postrevoluționari și caracterizat de unii gazetari și formatori de opinie drept ,,patriarhul roșu”, pe motiv că a pactizat cu puterea politică din vremea sa, că nu s-a opus instaurării comunismului, că nu a apărat pe preoții întemnițați, că nu s-a opus epurării călugărilor din mânăstiri și multe alte ,,păcate” de genul acesta. Parcă patriarhul Justinian ar fi condus o armată numeroasă, supradotată, cu care ar fi trebuit să lupte în tranșee, să schimbe cursul istoric al țării. Sunt afirmații pe care le fac oamenii străini de realitățile prin care a trecut țara în anii postbelici, străini de viața Bisericii în general și a clerului în special din acele vremuri.
S-a scris și se va scrie mult pro și contra patriarhului Justinian. Îmi fac o datorie de conștiință să conturez câteva aspecte ale vremii în care acest ierarh, numit, pe drept cuvânt, providențial, a reușit să stea la cârma Corăbiei lui Hristos și s-o conducă printre multe stânci și capcane, fără s-o scufunde.
În primul rând, ca să analizezi personalitatea patriarhului Justinian și a epocii sale, trebuie să știi că unul dintre obiectivele principale ale politicii de stat din acea vreme era dispariția Bisericii și a ,,concepțiilor mistico-religioase”. Populația trebuia să-și ,,spele” creierii de tot ceea ce însemna gândire religioasă, să-și însușească ,,învățăturile” marxist-leniniste, respectiv concepția materialismului istoric și dialectic. Clerul trebuia eliminat cât mai repede din viața societății, iar bisericile și mânăstirile transformate în muzee, magazii, depozite, săli de spectacol sau chiar grajduri, după model sovietic. Alături de burghezo-moșierime, Biserica era principalul adversar al comunismului pe plan intern, în timp ce pe plan extern inamic redutabil era capitalismul. Într-un tratat de Istoria filozofiei, publicat prin 1953, chiar în prefață, se spunea, negru pe alb, că adevăr este ceea ce stabilește miliția că este adevăr. Clar, nu? În virtutea unei asemenea concepții se construiau relațiile dintre stat și Biserică, iar Patriarhul Justinian era, permanent, între ciocan și nicovală.
Ierarhii din vremea patriarhului Justinian erau adesea umiliți, persecutați, forțați să ia decizii peste voința lor, iar dacă se opuneau, erau eliminați fizic, forțați să demisioneze, dislocați. Numeroase scrieri din vremea noastră vorbesc despre morți dubioase, suspecte, de ierarhi din perioada postbelică. Atâta vreme cât puterea politică era cea care aproba alegerile de ierarhi, erau numeroase situațiile când ea își impunea protejații săi în scaunele eparhiale, oameni siguri, gata să execute orbește ordinele stăpânirii. Caliopie Georgescu, exarhul mânăstirilor din Oltenia, îmi povestea că își manifestase nemulțumirea față de Mitropolitul Firmilian al Olteniei, fiindcă acesta luase o hotărâre arbitrară, care nu-i făcea cinste, într-o împrejurare oarecare. Mitropolitul i-a răspuns: ,,– Mă, Caliopie, mă, sunt și eu pus tot mai des în situația de a face așa!” Și mitropolitul s-a plecat cu fruntea până aproape la pământ. Și, totuși, au fost cazuri, când același mitropolit nu s-a mai plecat și, în ciuda unor riscuri mari, a luat atitudine. Astfel, la sfințirea unei biserici dintr-un sat, primarul de acolo a interzis festivitatea. Mitropolitul a spus în auzul tuturor: ,,– Domnule primar, în calitate de membru al Marii Adunări Naționale, îți cer să respecți Constituția și să nu îngrădești desfășurarea unui act de cult! Vei răspunde în fața autorităților!” La o asemenea replică, primarul s-a retras intimidat, împreună cu milițienii care-l însoțeau și sfințirea bisericii a avut loc.
Preoții au fost terorizați de regimul comunist în curs de instaurare. Cel care parcurge revista ,,Mitropolia Olteniei”, spre exemplu, din perioada 1948-1968, va fi uimit de paginile pline de nume de preoți și cântăreți bisericești dislocați, caterisiți, transferați, reprimiți, pensionați, posturi vacante, puneri în retragere, puneri în disponibilitate, pedepse disciplinare, mustrări, disponibilizări, suspendări etc. Toate acestea dovedeau o instabilitate și o nesiguranță permanentă a clerului. Aceasta nu venea numai din partea autorităților bisericești, ci și din partea celor politice. Preotul Sfetcu Gheorghe de la Malovăț îmi relata: ,,Seara mă culcam cu preoteasa în ieslea vacii. Punea tata paie pe noi! Dimineața, când se crăpa de ziuă, mă uitam atent peste gard să văd cine trece pe drum și, dacă era om de încredere, întrebam: – Pe care l-a mai luat azi-noapte, mă?” Mașina neagră a securității umbla noaptea prin sate și aresta preoți și civili. Mulți preoți au fost condamnați la ani grei de pușcărie, pentru că au fost pârâți că au făcut anumite afirmații interpretabile, că nu prezentau suficientă garanție pentru autorități etc. Preotul Ilie Izverceanu de la Cernavârf și Preotul Victor Doman de la Izverna au făcut peste 17 ani închisoare. Preotul Buzatu de la Magheru, tată a șapte copii, a făcut ani grei de închisoare. La fel Preotul Profesor Dumitru Vișan din Tr. Severin, profesor la Liceul ,,Traian”, traducătorul cărții Urmarea lui Hristos a lui Giovani Papini; Preotul Sfetcu Pantelie de la Bobaița a stat 20 de ani ascuns în munți, cioban la diferite stâne, până condamnarea lui a intrat în prescripție. Povestea după aceea că adesea venea noaptea pe furiș, se apropia de casă și, la lumina lămpii, pe fereastră, vedea amploiații stăpânirii terorizându-i soția și copiii. Au fost hărțuiți, iar în unele cazuri au făcut pușcărie perioade mai scurte Preotul Dumitru Păunescu de la Bâlvănești, Preotul Nae Ionescu de la Balotești, Preotul Bogdan de la Halânga, preotul Constantin Inescu de la Valea Boierească, Preotul Teșilă de la Crăguiești, Preotul Focșan de la Ciovârnășani, Preotul Duralia de la Șovarna, Cântărețul Repecea Haralambie de la Izverna, ca să amintim doar pe cei din zona noastră. Într-o noapte, când mașina securității a mers în Gornenți să-l ridice pe Preotul Petre Mogoșanu, locuitorii satului au ieșit toți ca unu, au blocat drumul și au cerut eliberarea preotului. Cu toată insistența securiștilor, nu au putut să-l ia.
Lasă un răspuns