Plutind pe apele istoriei…

Monoxila descoperită în Prahova, în comuna Râfov, la Buda Palanca (unde „palancă”= întăritură făcută în scopuri militare, din trunchiuri de copaci așezate orizontal sau din pari groși înfipți în pămînt, sau „a face (sau a da) palancă = a culca la pământ, a doborâ), datează din secolele XV-XVI. Este cea mai bine păstrată monoxilă din România, o barcă scobită într-un sigur copac, dar şi una dintre cele mai mari descoperite în ţară, se află în prezent la Ploieşti, fiind una dintre piesele importante ale Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova. Printre frumoasele şi valoroasele exponate adăpostite de acest muzeu, aproape toate privirile vizitatorilor rămân fixate pe marea barcă de culoare neagră, cu dimensiuni destul de mari, lungă cât un hol al muzeului şi păstrată în condiţii perfecte.

Impresionantă de la prima vedere, barca monoxilă cu o lungime de 10,5 metri, o lăţime de 0,75 metri în zona centrală şi 0,65 metri în zona capetelor, este unică în ţară. Această unicitate este confirmată de singularitatea sa, ca ambarcaţiune de acest tip, dar şi de starea sa aproape perfectă de conservare. Este, totodată, prin dimensiunile sale impresionante, una dintre cele mai lungi bărci de acest tip din România. Monoxile spectaculoase, dar incomplete, s-au mai descoperit la Berindan (Satu Mare), pe râul Someş, la Crasna, pe Valea Crişului sau Galu, pe Valea Bistriţei, cu lungimi de opt-zece metri. De altfel, acest tip de ambarcaţiuni sunt specifice Banatului şi Ardealului, zone care au râuri cu  debit mare, ceea ce face ca descoperirea unei astfel de bărci în Prahova şi, în general, în zona Munteniei, să fie una extrem de rară şi cu atât mai valoroasă. Ca un exemplu pentru tradiţia zonei, trebuie menţionată o descoperire similară, tot în Prahova, fiind vorba de o monoxilă scoasă la lumină în satul Tătărăi (sat din comuna Poienarii Burchii, mărginită la nord de râul Ialomiţa), din care nu s-au mai păstrat decât fragmente şi care avea, la momentul construcţiei, o lungime cuprinsă între trei şi maximum cinci metri.

Cum a avut loc această descoperire importantă? „Descoperirea ambarcaţiunii a fost o întâmplare cu adevărat fericită. În august 1998, după câteva zile cu ploi abundente, o viitură a rupt malurile Teleajenului în dreptul satului Buda Palanca, din comuna Râfov. Din mal au ieşit la suprafaţă câţiva buşteni, iar sătenii au observat proptit în pământ un lemn care părea prelucrat. Au anunţat imediat la muzeu descoperirea“, povesteşte arheologul Bogdan Ciupercă, care a făcut parte din echipa care a scos la lumină monoxila. Arheologul abia terminase facultatea şi era angajat în primul său an la muzeu, având şansa să participe la una dintre cele mai spectaculoase descoperiri din Prahova. „La faţa locului ne-am dat seama că avem de-a face cu o ambarcaţiune. Era înfiptă în plan oblic şi, deşi am realizat mai târziu, atunci se vedea doar 30 la sută din monoxilă“, ne spune arheologul. Cu ajutorul voluntarilor locali, dar şi cu un excavator, după două săptămâni de muncă, zădărnicită adesea de apa care strica digurile ridicate de arheologi, barca a fost extrasă din mal. La final, surpriza arheologilor a fost foarte mare. Deşi era desfăcută în trei bucăţi, barca, sculptată într-un singur trunchi de stejar, era într-o stare aproape perfectă, păstrată de condiţiile naturale şi umiditatea zonei în proporţie de 90 la sută.

După decopertare a fost ţinută în folii de plastic cu apă, spre a nu se deteriora. Încărcată pe un trailer, monoxila a ajuns la Ploieşti, la muzeul pahovean, unde a urmat un lung proces de restaurare şi conservare. „Faptul că a stat în mediul umed a fost factorul decisiv de conservare, astfel că a trebuit să recreăm aceleaşi condiţii. Am ţinut-o înfăşurată în folii de plastic pline cu apă, iar din câteva în câteva ore, chiar şi pe timpul nopţii, primea tratamente speciale. Restaurarea a durat câteva luni şi inclusiv acum, la anumite perioade, restauratorii îi aplică tratamente speciale de conservare“, spune arheologul. În lipsa unor laboratoare performante, dar şi pentru că, prin scobire, centrul copacului a fost înlăturat şi, astfel, citirea „inelelor“ copacului a devenit imposibilă, datarea bărcii s-a făcut prin analogie cu alte piese descoperite pe teritoriul României. „Cu siguranţă vorbim de o piesă medievală, din secolele XV-XVI, care era folosită pentru navigaţie, fie pentru transportul mărfurilor pe râul Teleajen, fie ca pod umblător“, spune Bogdan Ciupercă.

Podul umblător este o realitate a contextului economic al vremii Un pod umblător era format, în perioada din care datează monoxila, din două astfel de ambarcaţiuni, puse una lângă alta şi legate între ele, peste care erau fixate scânduri şi pe care putea încăpea şi un întreg car cu boi. Pe un astfel de pod umblător treceau de pe un mal pe celălalt negustorii încărcaţi cu marfă. „Ambele teorii sunt susţinute, dar înclin să cred că monoxila a fost un pod umblător. Pe de o parte pentru că râul Teleajen a avut dintotdeauna, aşa cum o arată descoperirile, şi are şi acum, un curs meandric, pe care o ambarcaţiune cu o lungime de peste 10 metri ar fi făcut cu greu navigaţiei şi, pe de altă parte, pentru că monoxila a fost găsită la aproximativ un kilometru nord de vărsarea Teleajenului în Prahova, unde exista o importantă intersecţie de drumuri“, spune arheologul. De altfel, în apropiere, târgul domnesc de la Gherghiţa înregistra, în acea perioadă, vremuri cu un comerţ intens şi înfloritor. Valea Teleajenului a fost, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, un coridor comercial extrem de important, care făcea principala legătura între Muntenia şi Transilvania, dinspre Buzău, prin Prahova. Pe Valea Teleajenului era şi cea mai importantă vamă a zonei din acea perioadă, Tabla Buţii.

Numele „Tabla Buţii“ venea de la „tablele ştanţate” aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, la trecerea prin vama de graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania. Contextul economic făcea, astfel, extrem de necesare podurile umblătoare de pe Teleajen pentru transportul greu, al mărfurilor. „Pe atunci încă mai aveam păduri, iar construcţia unor poduri umblătoare era mai rapidă şi mai puţin costisitoare ca a unor poduri fixe. Bănuiesc că monoxila găsită la Buda Palanca a fost luată de o viitură, iar posesorul acesteia nu s-a mai străduit să o recupereze. Era foarte simplu să-şi facă alta“, spune Bogdan Ciupercă. După munca migăloasă de restaurare, cele trei părţi ale monoxilei au fost lipite, iar barca a fost expusă pe un hol al Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, pe care îl ocupă aproape în întregime. Ambarcaţiunea, în prezent una dintre piesele de rezistenţă ale muzeului, îndelung admirată de vizitatori, este încadrată de imagini (fototapete) imense cu instantanee din perioada când s-a lucrat la extragerea sa din malul Teleajenului. După ce a plutit pe apele râului Teleajen un timp, acum barca monoxilă plutește pe apele istoriei…

One Response to Plutind pe apele istoriei…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *