Triunghiul strategic!

De vreo jumătate de secol, lumea este ordonată (atâta cât e) sau destructurată, cooperantă sau tensionată, în armonie sau învrăjbită, pe armătura unui triunghi scalen care are ca vârfuri trei centri mondiali de putere: Washington-ul, Beijng şi Moscova. Scalen, adică, ştim „de la geometrie”, un poligon cu trei lături, niciuna egală cu altă. Mai mult, un triunghi cu geometrie variabilă, căci, în timp, cei trei protagonişti se apropie şi se depărtează, ca nivel al relaţiilor, iar această sinergie dă relief vieţii internaţionale. „Triunghiul strategic” a fost consacrat de clasicul în viaţă al politologiei americane Zbigniew Brzezinski, după care variantele elaborate, proiectate sau descrise în materie s-au constituit într-o impresionantă (ca volum) literatură. Contribuţie românească de ultima ora este şi cartea „Gânduri despre lume. 2017” (autori: Emil Vlad, Sebastian Oprescu, Şerban Zodian), care ambiţionează să sintetizeze mersul actual al lumii, pe problematici şi pe zone geografice, dar şi în viziune globală.

Secţiunea consacrată „triunghiului strategic” iese din rânduri, în faţă, prin actualitatea ei stringentă, căci jocul imprevizibil al preşedintelui american Trump între China şi Rusia îi nedumereşte chiar şi pe cei mai exersaţi politologi. Istoria mai recentă a acestei trilaterale, rememorată în carte, îi poate însă ajuta, prin câteva constante verificate în timp.

China şi Rusia propun, împreună, un model de relaţie alternativ celui occidental. Raporturile lor economice sunt excelente, China fiind, din 2010, principalul partener comercial al Rusiei. Ambele mari puteri, marcate istoric de experienţa regimului comunist, se opun preeminenţei mondiale a Americii, pledează pentru multipolaritate şi neimplicare a SUA în crizele din Asia de nord-est (Coreea) şi sud-est (Marea Chinei de Sud).

Rusia şi SUA au relaţii contradictorii – sunt concurente în Europa, Orientul Mijlociu, dar cooperează împotriva terorismului Islamic. În Asia, şi Rusia, şi SUA, acţionează pentru extinderea propriilor zone de influenţă.

SUA şi China se consacră drept adevăratele superputeri mondiale ale secolului XXI, la unii indici China urmând să surclaseze America, după estimări chiar occidentale. Deocamdată însă, SUA au un PIB de 17,5 trilioane dolari, iar China de șapte trilioane (în 2014). America este, de departe, şi cea mai mare putere militară a lumii. Rivalitatea şi complementaritatea economică americano-chineză sunt, şi ele, tot mai evidente – şi mai de neevitat – dar asupra acestui aspect cartea se opreşte mai puţin. În compensaţie, reamintim o spusă memorabilă a lui Salvador Dali, şi ea veche de vreo 50 de ani: America şi China comunistă nu au cum să nu înţeleagă, e vorba de cel mai mare consumator şi cel mai mare producător ai lumii.

În materie de securitate regională, dacă jocurile în Europa nu pot fi făcute fără americani şi ruşi, în Asia dominanţi sunt aceiaşi omniprezenţi americani, dar tot mai influenţi devin şi chinezii. Altfel spus, în timp ce America se confirmă ca singură superputere globală, acest statut a fost pierdut de Moscova prin destrămarea URSS şi nu a fost încă obţinut de Beijing, care este însă ferm hotărât să-l aibă.

Un postament pe trei piloni este mai stabil decât unul pe un singur sau doi piloni, dar pe patru puncte de sprijin temelia câştigă considerabil în stabilitate. Al patrulea aşteptat, Uniunea Europeană, chinuită de propriile migrene, nu are însă nici timp, nici cele trebuincioase pentru mari jocuri globale. Cartea celor trei politologi români nu omite nici acest „detaliu” (vital pentru România), după cum mai tot ce „mişcă” în lumea asta îşi află loc în panoramică analiză.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*