„Presimțirea Transilvaniei” – o anamneză ca unicitate și reper istoriografic…

Despre poetul Dumitru Cerna am scris de multe ori, cu plăcere și sfială colegială de breaslă. După 1990 la Cluj-Napoca s-a plămădit o generație poetică unică prin exprimare și inedită prin limbaj metaforic. Fără îndoială Dumitru Cerna se află printre corifeii acestei generații literare care sintetizează tradiția lirică cu experimentele unui avangardism cumpătat. Recent am primit de la poetul, adumbrit de nostalgia unicității lirice, un altfel de volum de memorii: „Presimțirea Transilvaniei” (Editura Casa Cărții de Știință, 2017). Volumul are fix 100 de pagini și cuprinde panseuri și fragmente concise și profunde despre întâlnirea poetului cu destinul transilvan.

Dumitru Cerna provine dintr-un „altfel” de pământ al țării – Dobrogea, asemănător prin policromie, multiconfesional și multietnic cu Transilvania. Cele două destine românești și literare se încheagă în starea poetică resimțită cu acuitate de către Dumitru Cerna. „Presimțirea Transilvaniei” este un apel anamnezic la trecutul subiectiv care se obiectivează prin lectură. Cartea este scrisă în urma unui text despre Transilvania cerut de Irina Petraș pentru USR și la lecturarea acestuia prietenului Flaviu Milășan a fost încurajat de a continua incursiunea în magica lume ardeleană. Transilvania este o stare de veghe și de memorie pentru poet, o reminiscență a eului la întâlnirea cu destinul unic al acestei provincii ce pendulează între modern și melancolic. Dumitru Cerna folosește cu debordanță un limbaj poetic în descrierea întâlnirii cu Transilvania, ca sumă de destine, locuri, nostalgii și iubiri consumate în reverie. Transilvania lui Dumitru Cerna este locul de întâlnire a memoriei cu istoria. Amintirea urcării prin 1973 în turnul Grădinii Botanice din Cluj, culesul de cucuruz cu elevi și soldați la țară sau dealurile Dejului sunt flash-uri ale unui pământ ce prinde contur în perenitate. Stilul lui Cerna în arta descriptivă de oameni și locuri transilvane are ceva din „veșnicia s-a născut la sat” a lui Lucian Blaga. Starea de veghe devine sincretică în starea de grație la întâlnirea cu destinul scrisului transilvan.

Sunt pagini memorabile despre contactul fecund cu marii scriitori ardeleni Petru Poantă, Marcel Mureșeanu, Mariana Bojan, Valeriu Anania, C. Cubleșan sau Ion Țepelea din care înveți că arta se simte bine alături și în comuniune cu cei mari în ale scrisului. Întâlnirea cu locurile sau cu scriitorii naște istoria literară, asta e morala necanonică pe care ne-o oferă Dumitru Cerna. Pentru Cerna istoria e subectivă, o expresie a experienței eului ce trece prin imanent. Parcă poetul este un adept al școlii istoriografice americane de istorie orală în care fața trecutului nu este obiectivată, ci interiorizată, măcinată prin filtrul sufletului. Poetul nu e mereu un vultur, ci de cele mai multe ori e un albatros baudelarian ce merge pe puntea vaporului în privirea noilor marinari contemporani, care ironizează mersul geniului neînțeles pe pământ.

În câteva panseuri memorialistice m-am regăsit. Suculent prezintă întâlnirea la o consfătuire literară în Munții Orăștiei, unde s-a recitat până a căzut noaptea înstelată și „zalmoxiană” peste recitatorii poeți din întreaga țară poposiți la marginea unor cetăți dacice. Cu plăcere îmi amintesc recitalul de poezie în care a citit atunci și un poet, care nu visa că va ajunge mai târziu grande în senat ca să ceară precum Silviu Brucan în obsedantul deceniu să fie dați poeții afară de la serviciu. Decăderea din starea de poezie devine degradare morală asta reiese din memoriile lui Dumitru Cerna, care revin într-o vâltoare concentrică spre căutarea adevărului unei vieți întru sensul creației și restaurării omului după chipul poetului. Plastic și-a amintit Cerna și de „discursul” meu din Cetatea dacică Costești, în care am interpretat coșbucian vocea lui „Decebal către popor” în fața unui auditoriu uimit că istoria se poate repeta anamnestic în spirala unei interiorități asumate. Sunt aminitiri pe care dacă nu aș fi citit cartea lui Dumitru Cerna nu mi le-aș fi reamintit.

Memoria joacă feste, dar în același timp evidențiază importanța naratorului și a martorului în economia unei istoriografii ce conturează o memorie literară autentică. Parcă azi a fost ziua aceea de Buna Vestire cu soare și cer albastru când PF Teoctist i-a dat cârja mitropolitană lui Bartolomeu Anania, de care astăzi ducem așa de mult dor într-un Ardeal ce și-a pierdut Leul de pază al credinței adevărate. Am stat drepți în inimi, eu și poeții Cerna și Țion, fremătați de emoție, în fața corifeilor ortodoxiei românești la acest moment unic în istoria religioasă a poporului nostru, ca apoi să mergem să bem o cafea și discutând despre însemnătatea paticipării la un act de hronică. E mirabilă propensiunea poetului față de preajmă și apropiat; în carte lângă poeți sau politicieni stau la egalitate și prietenii sau colegii de serviciu, într-o împărtășanie a comuniunii în care numai un poet o poate face și înțelege dincolo de ranguri sau distincții. În ochii și inima poetului există o egalitate a prieteniei indiferent de trecătoarele ierarhii ancilare. În volum sunt inserate pe alocuri versuri din opera poetului, pentru a odihni sufletul spre frumos și meditație, așa cum pe vremuri hronicele se împodobeau cu alese miniaturi filigranate. „Presimțirea Transilvaniei” transfigurează nostalgic autorul în fața unei noi trepte a scării lui Ioan spre cer și se oferă cititorului ca o prescură într-o perenă duminică liturgică, așa cum se dăruie poetul omenirii într-o perpetuă jertfă, de data asta cu sânge în loc de cerneală, ca să înțelegem cu adevărat lumea și de ce.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*