În general, din cei peste 300 de cernăuţeni, ostaşi ai Armatei Roşii, arestați în anii 1944-1945, 45 la sută au fost condamnaţi pentru „agitaţie antisovietică”, iar 55 la sută pentru apartenenţa la aşa-numitele „partide contrarevoluţionare” (toate formaţiunile posibile, cu excepţia celui comunist), intenţia de a trece de partea inamicului sau pentru spionaj (această din urmă acuzaţie putea fi adusă oricui ce era născut în teritoriile anexate în 1940). De fapt, orice putea fi motivul deportării…
Aşa, în urma hotărârii Comitetului de Stat al Apărării din URSS din 29 octombrie 1944, la mijlocul lunii decembrie 1944 în regiunea Cernăuţi a fost efectuat un nou val de arestări, vizând bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 55 de ani.
Astfel, la 20 decembrie 1944, numai din comuna Voloca-pe-Derelui (raionul Hliboca) au fost arestaţi circa 150 de oameni, care au fost duşi în închisoarea din Cernăuţi. La 25 ianuarie 1945, volocenii, alături de alte mii de bucovineni, au fost urcaţi în vagoane şi duşi la Vorkuta, după Cercul Polar de Nord. Abia în ianuarie 1947, aceşti oameni nevinovaţi au obţinut dreptul de a se întoarce la casele lor.
Foştii soldați ai armatei române (circa 19.000) au fost condamnaţi la câte 6 ani de muncă silnică la minele din regiunea Doneţk, Ural ş.a. De pildă, din Voloca-pe-Derelui, dintr-un număr neindentificat de represaţi au murit în lagăre 14 foşti ostaşi, din Pătrăuţii-de-Jos au fost arestaţi 35 de foşti ostaşi. De asemenea, în lagărele GULAG-ului a ajuns majoritatea bucovinenilor şi basarabenilor pe care sfârşitul războiului i-a prins în zona sovietică de ocupaţie a Europei.
Sârbu Giredă din Stăneşti, fost soldat în Armata Română şi căzut prizonier la sovietici, ne aduce o mărturie ce este caracteră acelor evenimente:
„Сei care am avut noroc de la Dumnezeu să mai rămânem în viaţă, ajunsesem să nu ne mai cunoaştem unii pe alţii; eram numai oase acoperite cu piele, plini de păduchi şi istoviţi de foame.
Din Bălţi ne-au încărcat în vagoane de vite şi, încuiaţi, flămânzi şi însetaţi, am fost duşi în orăşelul Libedeni de lângă Moscova. Acolo am stat o iarnă. Primăvara am fost escortaţi tocmai în Armenia, în oraşul Erevan. Am fost repartizat la uzina de prelucrare a aluminiului din orăşelul Arapkir.
La acea uzină condiţiile de muncă erau neomeneşti. Iar substanţele chimice, folosite la prelucrarea aluminiului, secerau vieţile a mii de oameni.
A dat Dumnezeu că printre acei ce au rezistat m-am aflat şi eu. După câteva luni, am fost scos din acea uzină, pentru a fi încadrat în echipele ce erau angajate la construirea drumurilor şi a podurilor. Am luat parte la construirea unui tunel, lungimea căruia era de 7 km, în apropierea lacului Sevan. Apoi, tot în apropierea Sevanului, am participat la construirea unei hidrocentrale.
Peste tot unde am lucrat, nimeni n-a avut grijă de sănătatea noastră, de condiţiile noastre de viaţă. Eram foarte rău hrăniţi, hainele ne erau nişte zdrenţe pline de păduchi; dormeam pe paturi numai de scânduri şi ne mâncau ploşniţele şi nişte gândaci…
Am îndurat chinuri şi nevoi până în anul 1948, când a apărut un decret, în care era scris negru pe alb că românii vor fi lăsaţi să se întoarcă acasă… Mă gândeam că … voi scăpa din iadul stalinist. Pe adresa de acasă a românilor care mai rămăseseră în viaţă au fost expediate scrisori, în care li se cerea primăriilor să trimită caracteristici pentru fiecare… Mie mi-au scris că sunt un trădător de ţară, un înverşunat duşman al poporului ş.a.m.d…
Am mai fost condamnat la un termen de 25 de ani… Pentru prima dată de când eram prizonier la ruşi, am plâns, dar nu am plâns cum se plânge, ci am plâns cu lacrimi amare, fiindcă eram cuprins de o mare disperare… În situaţia în care mă aflam a trebuit să mă supun hotărârii judecătoriei supreme… Fiind considerat ca un „duşman pentru statul bolşevic”, am fost ţinut închis într-o celulă, unde timp de trei luni am stat singur. Între timp, judecătoria supremă a luat altă hotărâre: reieşind din caracterizarea pe care mi-au dat-o iscoadele bolşevice din satul meu natal, cei 25 de ani de închisoare au fost înlocuiţi cu pedeapsa capitală…
Ce minune s-a întâmplat, nu ştiu, însă n-am fost executat, ci a rămas în vigoare prima sentinţă, la care mi s-au adăugat cinci ani privare de drepturi. Aflând despre toate acestea, am răsuflat a uşurare şi am hotărât să lupt cu toate nedreptăţile şi greutăţile vieţii şi să mă rog bunului Dumnezeu ca să-mi ajute să scap de năpasta bolşevică.
În toamna anului 1948 am fost escortat într-un lagăr din Republica Komi. Pe lângă foame şi mizerie, aici a început să mă tortureze şi gerul. Trăiam într-o baracă neîncălzită. De la lucru veneam ud şi îngheţat, iar în baracă era cam aceeaşi temperatură ca şi afară… Foarte mulţi deţinuţi au murit. Unii nu vroiau să lucreze, zicând că au fost judecaţi pe nedrept. Însă acei care nu lucrau, nu primeau mâncare… Eu lucram din răsputeri şi primeam zilnic câte o bucăţică de pâine neagră ca pământul şi cleioasă de se lipea de dinţi şi pe cerul gurii şi cu greu o puteai înghiţi. Primeam şi mahorcă, însă eu nu fumam, ci o schimbam pe o bucăţică de pâine…
Acolo, în lagăr, am dat şi de câţiva români din satele învecinate cu Stăneştii mei, care, din diferite motive, au fost privaţi de libertate: adică sau n-au fost în stare să îndeplinească planul de livrare a pâinii la stat, sau că cineva i-a denunţat la organele raionale că ar fi fost „duşmani ai poporului”, sau că au fost, pur şi simplu, „deschiaburiţi”. Bieţii de ei! Au murit departe de casă şi fară nici o vină…
Abea după moartea lui Stalin, s-a schimbat întrucâtva şi atitudinea statului faţă de noi, „duşmanii poporului”. Ni s-a permis chiar să scriem acasă… Un deţinut mi-a spus că dacă ar avea cine trimite o nouă caracterizare, dar nu ca prima, care să conţină semnăturile mai multor consăteni şi întărită cu ştampila comitetului executiv raional, atunci aş avea şansa de a fi pus în libertate… I-am scris soţiei şi ea a obţinut o asemenea caracterizare… În baza ei, judecătoria supremă a pronunţat o nouă sentinţă. Eram condamnat doar la 7 ani de detenţie, termen deja expirat. Astfel am fost eliberat şi m-am întors acasă. În timp ce mă aflam în prizonierat şi în închisoare, casa părintească a fost confiscată şi trecută pe lista neagră a aşa-ziselor gospodării părăsite… A trebuit să trăiesc pe la străini, să muncesc şi să adun parale, ca să cumpăr casa în care m-am născut şi-am trăit până la venirea „eliberatorilor”.
Majoritatea veteranilor de război din armata română, ferindu-se de eventualele persecutări, au părăsit Bucovina, cei rămaşi – chiar şi în perioada contemporană întâlnesc greutăţi enorme.
Ne mărturiseşte Constantin Melniciuc, veteran de război din oraşul Cernăuţi:
„Sunt veteran de război, am luptat în armata română, dar nu primesc pensie, după cum primesc, să spunem, veteranii de aici care în timpul războiului s-au aflat în armata polonă. Sunt un oştean fară patrie, părăsit şi uitat de ţara pentru care am luptat… În 40, când au ocupat ruşii nordul Bucovinei, populaţia, în mare parte, a fugit în ţările vecine. Mulţi din cei care au avut nesăbuinţa să rămână sub ruşi au fost apoi deportaţi în Siberia ori s-au pierdut la graniţă în încercarea lor disperată de a se refugia în România…
Pe strada din Cernăuţi unde locuesc acum, nu mai sunt români. Mai mult ruşi şi ucraineni veniţi aici de pe aiurea după război. Şi aşa-i în toată Bucovina…
…Fiind foarte bolnav şi fără putere, am apelat la funcţionarii de aici cu blândeţe după ajutor, ei însă au chemat un miliţian căruia i-au ordonat să mă scoată cu forţa afară. Vina mea a fost că eu, bătrân şi neajutorat, am cerut să mi se dea un sprijin… Pe scările de la intrarea în sediul administraţiei regionale am căzut jos de atâta scârbă şi bătaie de joc. Doar nişte trecători au chemat „salvarea”. I-am rugat pe medicii de la urgenţă să nu mă ducă la spital, ci acasă… Vreau să aduc la cunoştinţă tuturor despre această tristă istorie a mea. Să ştie şi conaţionalii mei din România cum îşi bat joc de noi ucrainenii…”
Drept urmare a celui de-a II-lea război mondial, a politicii de opresiune practicată de Puterea Sovietică, a refugierii unei părţi a populaţiei în adâncul României, la 1 ianuarie 1945, în regiunea Cernăuţi locuiau 567.000 de persoane, cu 35,2 la sută mai puţin decât la 1 ianuarie 1941.
Cu toate că regiunea Cernăuţi doar în 4 ani de război pierduse mai bine de 1/3 din populaţie, epurarea etnică şi represiile au continuat.
La 10 ianuarie 1945, CC al PC(b) a adoptat hotărârea Despre intensificarea luptei cu naţionaliştii ucraineano-germani în regiunile vestice ale Ucrainei, prin care se fixa data de 15 martie 1945 ca termen limită pentru lichidarea rezistenţei anticomuniste. În acest scop, în regiunea Cernăuţi au fost aduse două brigăzi de trupe ale NKVD-ului, cu un efectiv de peste 1.300 de soldaţi şi ofiţeri.
Odată cu reinstaurarea puterii sovietice, autorităţile au început să organizeze nişte gărzi paramilitare, sub denumirea de „detaşamente de exterminare”.
Membrii acestor formaţiuni – „stribocii” – erau scutiţi de toate dările şi obligaţiile în muncă, fiind eliberaţi de la recrutările forţei de muncă pentru minele şi construcţiile industriale; lor li se repartizau diverse produse de larg consum la preţuri reduse, iar activitatea în detaşament era echivalată cu aceeaşi durată a serviciului militar; membrii familiei erau scutiţi de impozite, iar în cazul morţii „stribocului” primeau o pensie specială.
La data de 15 martie 1945, în Cernăuţi şi centrele raionale au fost constituite 17 detaşamente de exterminare, în care erau înscrise 2.162 de persoane, precum şi 314 brigăzi de susţinere, cu un contingent de 2.607 persoane.
În martie 1947, în regiunea Cernăuţi existau deja 227 de detaşamente de exterminare, cuprinzând 3.368 de „striboci”.
În primăvara anului 1945 s-a început formarea la Cernăuţi a transporturilor cu repatriaţi polonezi care, de bună voie sau prin constrângere, doreau să plece din Bucovina. În intervalul martie 1945 – iulie 1946 au fost duşi în Polonia 10.490 locuitori din nordul Bucovinei, inclusiv 8.140 polonezi, 2.041 evrei şi 309 de alte etnii (în principal ucraineni şi români).
Print-o înţelegere dintre guvernele României şi URSS „Cu privire la evacuarea din teritoriul regiunii Cernăuţi în România a persoanelor de naţionalitate evreească, care sunt locuitori ai Bucovinei de nord şi nu au fost cetăţeni sovietici până la 28 iunie 1940” s-a ivit şansa de a părăsi „raiul sovietic” la evreii bucovineni.
Românii nu au avut un aşa noroc.
Paralel cu deportările, autorităţile sovietice au efectuat un amplu proces de „colonizare” a regiunii Cernăuţi cu diverşi „specialişti” şi „nespecialişti” de origine etnică ucraineană şi rusă.
Numai în anul 1946, în ţinut s-au aşezat 53.690 de persoane din diverse zone ale Uniunii Sovietice.
De asemenea, în anii 1946-1947, în Bucovina s-au repatriat 316 familii de ucraineni (1.476 de persoane) din Franţa, România şi Bulgaria.
Numărul românilor trebuia să scadă… Şi în 1944, românii trăitori în raioanele săteşti Cernăuţi, Sadagura, Noua-Suliţă, Hotin şi Secureni au fost înregistraţi ca „moldoveni”, şi doar cei din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ şi din Suburbiile Cernăuţilor au rămas români în documente, deşi şi aceştia au fost făcuţi vorbitori de „limbă moldovenească”. În toamna anului 1944, printr-o decizie a primăriei, în Cernăuţi au fost schimbate denumirile străzilor în aşa fel, ca nimic să nu le mai amintească locuitorilor de trecutul lor românesc.
Cu scopul înlăturării toponimelor tradiţionale – dovezi ale autohtoniei românilor în regiunea Cernăuţi – la 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a adoptat un decret prin care au fost schimbate câteva zeci de denumiri ale satelor româneşti. De exemplu, Crasna a devenit Crasnoilsk, Mihoreni – Petraşivka, Mogoşeşti – Bairaki, Proboteşti – Djakivţi, Cerlena – Cerlenivka etc.
Sfârşitul culturii germane în Cernăuţi şi în restul Bucovinei s-a produs la sfârşitul celui de al doilea război mondial, odată cu emigrarea majorităţii supravieţuitorilor evrei, vorbitori de limbă germană.
Odată cu dispariţia elitei culturale din Cernăuţi, care vorbea şi scria în germană, se încheia o perioadă îndelungată de existenţă a factorului german în Bucovina – era înlăturată una dintre urmările socio-lingvistice ale ocupaţiei habsburgice.
Apărea, însă, „cultura sovietică”, „cultura moldovenească”… – „cultura de tip totalitar” şi „realism socialist”.
În acelaşi timp, pe teritoriul regiunii Cernăuţi se reinstaura sistemul, care avea ca scop final realizarea doctrinei totalitariste de „apropiere şi contopire a naţiunilor într-un singur popor – poporul sovietic”, o perioada, care pentru românii din Ucraina şi din intrega Uniune Sovietică aducea interzicerea glotonimului „limba română”, înlocuirea lui cu „limba moldovenească” şi caracterul chirilic.
Aproape că n-a rămas urmă din presa românească. Din februarie 1941 până la izbucnirea războiului a apărut un singur ziar în limba română – „Adevărul bolşevic”.
Din 1944, locul acestuia l-a luat ziarul „Bucovina Sovietică”, dublajul în „limba moldovenească” al ziarului ucrainean „Radiansika Bukovîna”.
Urmărind facilitarea procesului de ucrainizare şi rusificare a românilor cernăuţeni, în anul 1947 organele de partid au dispus trecerea gazetei raionale „Steagul Roşu” (din Herţa) şi a ziarului regional „Bucovina Sovietică” la grafia chirilică.
Până în 1947 acest dublaj a apărut cu grafie latină, iar apoi, până la 1 aprilie 1967, când locul i l-a luat gazeta „Zorile Bucovinei”, a fost tipărit numai cu caractere chirilice.
Nu mai vorbim de „ochiul treaz al PCUS” al cenzurii deschise din cadrul redacţiilor din partea secretarilor de partid – recrutaţi dintre „cei mai capabili şi de perspectivă” conaţionali de-ai noştri, – deseori cu studii superioare postuniversitare speciale obţinute în cadrul Şcolilor Superioare de Partid .
Acest pas a fost motivat de comitetul regional de partid prin faptul că „trecerea învăţământului la limba moldovenească şi editarea presei în limba română creează greutăţi în educarea politică, dezvoltarea culturală a populaţiei moldoveneşti, în implicarea ei într-o participare mai activă în construcţia socialistă”.
În baza Dispoziţiei cu o „denumire neutră” a Consiliului Comisarilor Populari şi al CC PC (b) U „Cu privire la schimbările în planurile şcolare şi programele şcolii primare şi în clasele I-IV a şcolilor de şapte ani şi celor medii din RSS Ucraineană” deja din semestrul al II-lea al anului de studii 1945/46 se permitea „întroducerea studuierii limbii ruse în şcolile din Ucraina, începând cu clasa doua”.
Într-un protest, din partea studenţilor de la Universitatea din Cernăuţi, adresat lui I.Stalin (!) în iunie 1946 se comunica despre trecerea sistemului de învăţământ, a cancelariei etc. la limba rusă.
Şcoala românească a fost „moldovenizată”. Dacă în anul şcolar 1940-41, pe teritoriul regiunii au funcţionat 114 şcoli cu predare în limba „moldovenească” (numărul şcolilor ucrainene fiind de 405, al celor evreieşti – de 9, iar al celor ruseşti – de 11), atunci în anul şcolar 1944-45, numărul şcolilor „moldoveneşti” era deja doar de 96.
Bătea prea tare la ochi şi în iulie 1946 Comitetul regional Cernăuţi informa Comitetul Central al PC(b) din Ucraina şi Comitetul Central al Partidulului Comunist din URSS despre activitatea şcolilor naţionale din regiune – 124 şcoli de diverite nivele „cu predarea în limba moldovenească” şi 18 şcoli cu predare în limba rusă. Însă spre sfârşitul anului de învăţământ 1946-47, numărul acestora a scăzut din nou semnalând doar 106 „şcoli moldoveneşti” şi această oscilaţie bruscă a rămas până azi inexplicabilă. Oricum, românii „nu mai aveau nevoiede-aşa de multe şcoli”, chiar dacă erau deja „moldoveneşti”.
Trecerea de la limba română la cea „moldovenească” era doar un pas spre slavizare prin trecerea treptată la predarea în limbile ucraineană şi rusă.
Către sfârşitul perioadei sovietice, numărul şcolilor româneşti din regiunea Cernăuţi era numai de 87. Însă cele 27 (dar dacă luăm anul 1946 – chiar 37!) de şcoli româneşti, lipsă la numărătoare, n-au dispărut într-o singură noapte, ci ele au fost închise treptat, metodic, şi anume în acele localităţi în care elementului rutean din Galiţia nu i-a reuşit să deschidă şcoli ucrainene în perioada de dominaţie habsburgică, până la declanşarea primului război mondial (!).
Ceahorul, Molodia, Corovia, Codrul-Cosminului, Valea-Cosminului, Cuciurul-Mare sunt sate care în 1944 au intrat în componenţa raionului sătesc Cernăuţi. Populaţia acestor sate a fost „botezată” ca fiind „moldovenească” şi copiii acestor „moldoveni”, deşi erau români, au fost imediat privaţi de dreptul de a învăţa în limba maternă. Şcolile din numitele localităţi încă din 1944 au fost transformate în şcoli cu predarea în limba ucraineană.
La Molodia, bunăoară, s-a ajuns la o situaţie paradoxală: în 1990, din numărul de 3.700 de locuitori, 3.100 erau români şi numai 600 ucraineni, dar la acea dată şcoala medie din localitate continua să fie ucraineană.
Tot după război au dispărut şcolile româneşti din Panca, Corceşti, Davideni, Bănila-pe-Siret, Maidan, Storojineţ, Comăreşti, Şişcăuţi, Tureatca. După două-trei decenii de funcţionare, au fost închise două şcoli româneşti din Colincăuţi, Broscăuţii-Vechi, Hliboca, şcolile nr. 11 şi 12 din oraşul Cernăuţi.
La 25 iulie 1947 Ministerul Învăţământului al RSSU raporta CC PC (b) U despre deschiderea în cadrul Şcolii Pedagogice din Cernăuţi a unei secţii de pregătire a învăţătorilor pentru clasele primare din şcolile cu predare „în limba moldovenească” rezervând 30 de locuri.
Din iunie 1947 în Universitatea din Cernăuţi sistemul de predare, cancelaria etc. au trecut deja la limba rusă.
În această perioadă represiunile au fost orientate şi împotriva rezistenţei anticomuniste din zonele de munte şi cu pădure ale regiunii, împotriva acelora care au fost angajaţi în administraţia românească, împotriva sectelor religioase, în special, a iehoviştilor, contra persoanelor care se opuneau să intre în colhoz, împotriva tuturor sătenilor care nu realizau minimul de zile-muncă lucrate în colhoz sau nu livrau cantităţile cerute de grâu, lapte, carne etc.
După reinstalarea autorităţilor sovietice, şi după ce acestea au luat cunoştinţă despre faptul că pe timpul cât aceste provincii au fost sub ocupaţie românească, locuitorii români au simpatizat şi colaborat cu autorităţile române de ocupaţie, s-a pus la cale o mare mişcare de represalii şi de pedepsire a întregii populaţii româneşti ce a supravieţuit deportărilor din primul an de ocupaţie (1940-1941) şi nu au luat calea refugiului spre România.
Se începea un adevărat calvar!
De data acesta politica de asimilare lingvistică şi de anighilare a elementului autohton era însoţită şi de cea ateistă şi de exterminare social-economică.
Se începea a patra etapă a genocidului bolşevic, aplicat faţă de populaţia băştinaşă, care a constituit-o campania de „deschiaburire” a ţăranilor înstăriţi şi care s-a desfăşurat în anii 1946-1947, adică în perioada de început a colectivizării forţate. (va urma)
Lasă un răspuns