Lucrarea Eroului şi Mărturisitorului băcăoan Petru Baciu, „Răstigniri ascunse”, recunosc de sufletul meu ca fiind ,, Bădiţa al meu” și pe care îl preţuiesc de aproape un deceniu, în viaţă fiind la cei 95 de ani temerari, se întinde pe două volume doldora de sufletul său înmiresmat cu străluciri de azur, astfel: volumul I însumează 523 de pagini: deschis de autor cu un Cuvânt înainte, urmat de 334 pagini de mărturii şi de 189 pagini de articole, iar volumul al doilea îmbrăţişează 317 pagini revelatoare în mărturii. Petru Baciu împrăştie paza mutilărilor trecute, prăvălind piatra de pe mormântul Suferinţei, eliberând prin mărturisire sufletele albe în care licăre surâsul lui Dumnezeu.
Cuvânt înainte
Trecând paharul atâtor dureri, căderi şi înălţări, înfrângeri şi biruinţe, rămânem legaţi de eternitatea crezului nostru, alături de morţii sfinţi ai neamului românesc. Lupta noastră ostăşească a fost dreaptă! Ideile pentru care am luptat şi pentru care am murit sunt de esenţă divină. Mâine, când ele se vor împlini, când va străluci ţara cea nouă, se va auzi din adâncimi refrenul cântecelor noastre de luptă, de biruinţă, de moarte… Prigonitorii noştri nu vor putea ascunde la infinit sângele nostru vărsat între zidurile temniţelor, sângele care a înroşit caldarâmurile pe tot cuprinsul ţării, sângele vărsat în rezistenţa din munţi şi pe atâtea alte fronturi… Tăria faptelor lor a fost Iisus Hristos!
Luptătorii români din Armata Demnităţii Creştin-Naţionalist-Ortodoxe n-au putut fi decimaţi în lagăre, în temniţe, în penitenciare, la Canal, în Balta Mare a Brăilei, în colonii, în deportări, în domiciliile obligatorii, în supravegherea permanentă până în 1989 şi după, căci au pătimit în prea multa Suferinţă, dar prin dăruirea de sine au biruit cu sfânta lor Jertfă, căci:
Au intrat inşi cinstiţi cu capul plecat în pământ şi au ieşit Oameni cu fruntea de soare. Au intrat programaţi, denigraţi, defăimaţi, recruţi, ostaşi, ofiţeri şi au ieşit bravi Eroi. Au plecat prin Rezistenţa armată din munţi şi au biruit prin Rezistenţa creştină din temniţă. Au intrat pălmuiţi, biciuiţi, scuipaţi, alungaţi, huiduiţi şi au ieşit ca nişte Luceferi. Au intrat simpli, cucernici, spirituali, curaţi sufleteşte şi au ieşit adevărate Genii. Au intrat suspinând, lăcrimând şi au ieşit revărsând miresmele de Aur ale Poeziei creştine. Au intrat batjocoriţi, striviţi, nedumeriţi, sfârtecaţi şi au ieşit mari Filosofi creştini. Au intrat fireşti, naturali, dâre de ţărână, de glie străbună şi au ieşit ilustri Artişti. Au intrat elite, personalităţi, oameni de cultură şi au ieşit faimoşi Dascăli şi Pedagogi. Au intrat timoraţi, marginalizaţi, îngenunchiaţi şi au ieşit mari Cucernici şi Mărturisitori. Au intrat dârzi, cutezători, neînfricaţi, luptători, temerari, jertfitori şi au ieşit Martiri. Au intrat în anchete, în calomnii, în torturi, în lanţuri, în cătuşe şi au ieşit cu aripi de Îngeri. Au intrat denunţaţi, prigoniţi, persecutaţi, hăituiţi, înfieraţi, înfioraţi şi au ieşit Sfinţi. Au plecat din Codrul Verde de-Acasă şi au urcat în Raiul Verde al Neamului dac.
Închid ochii şi văd…
Regele Carolupeasca, Imoralul-cartofor, străin de Ţară, Neam şi Credinţă a devenit şi cel mai mare monarh-criminal din istorie care, a declanşat genocidul de stat sfârtecând Ţara, profanând Neamul, blasfemiind Credinţa, ucigându-i fiii cei mai frumoşi şi mai credincioşi.
Camarila obedientă concertează prohodul macabru, dând partitura cu numele celor ce aveau să devină victime, îmbiind cu satisfacţie demonică la ucidere, la masacru, la genocid. Jandarmii s-au conformat ordinelor de execuţie: omorând, sacrificând, sfârtecând! Aurele trandafirii ale martirilor dragi sunt profanate de pancardele ucigaşilor imorali.
Asasinii diabolici şi trădătorii de ţară s-au substituit celor mai bravi Fii ai Naţiunii, celor mai frumoşi şi mai drepţi Fii ai Bisericii lui Hristos, celor mai harnici propietari ai Moşiei-Gliei de Aur, celor mai inimoşi Dascăli ai poporului creştin ortodox, profanându-le memoria demnităţii celei mai alese, îmbrăcând astfel în năframă doliul sufletului acestui brav neam.
…Caut cuvinte şi nu găsesc. Vreau să uit, dar nu am voie. 22 septembrie 1939…
Un rege dezechilibrat, apăsat de orgolii şi împovărat de orgii, înconjurat de către o clică politicianisă trădătoare, înroşeşte cu sânge nevinovat caldarâmurile pe tot cuprinsul ţării şi ucide între zidurile temniţelor cele mai alese şi curate suflete româneşti, nimicind viitorul unui tineret viteaz până dincolo de graniţele timpului său.
Bacăul nu e mai prejos!…
În Piaţa Florescu…, trei cadavre cu tâmplele ciuruite de gloanţe… Deasupra capetelor lor… se citea: „Aceasta va fi soarta asasinilor şi trădătorilor de ţară.” Cutremură-te suflet românesc şi plângi durerea fiilor tăi! Răcniţi, voi străbuni, din adâncul mormintelor şi voi, mucenici şi ctitori de ţară, din gropiţele voastre! Asasinaţii erau numiţi asasini! Criminalii carlişti îi numesc pe români trădători!…
Închid ochii şi văd cum mama lui Mircea Condopol, profesoară de limba franceză, printre sentinele se aruncă în genunchi la picioarele lui, îi scoate încălţămintea şi-i sărută picioarele. Este ridicată între baionete şi scoasă în afara cordonului…
Acolo, în faţa fostei băi orăşeneşti, unde au fost târâţi şi executaţi, o baltă de sânge stătea mărturie: Mircea Condopol, 23 de ani; Constantin Antonovici, 26 de ani; Alexandru Mandache, 41 de ani…
Nici un protest de nicăieri, nici dinspre Biserică, nici dinspre justiţie, nici dinspre partidele democratice…
Un rege a ucis un monarhist, iar un Patriarh şef de guvern a asistat pasiv la omorârea aceluiaşi om care a întors la Biserică o generaţie. O generaţie care va cunoaşte marile masacre din 21-22 septembrie 1939, care nu au fost săvârşite de un singur scelerat, ci cu complicitatea acelor rechini care au guvernat ţara între cele două războaie mondiale, străini de interesele româneşti, care au făcut din Statul Român un instrument de îmbogăţire personală…
Crăciun, în spatele gratiilor
În dalba ţesătură a anotimpului alb, Îngerii lui Dumnezeu brodează de zor, cu măiestrie divină, cu înfiorare celestă, Scutecele aurii tivite cu migală din borangicul de lumină pentru Pruncul Sfânt care, va creşte ca Împărat al Luminii tuturor celor create şi recreate de El.
Nimbul Sărbătorii fiind atât de dumnezeiesc a pătruns în lumină şi în toate cutele tainice ale vremii, ale lucrurilor şi ale firii întregului Cosmos: în palate auguste şi bordeie, în prinţi şi cerşetori, în suverani şi norod, în bătrâni şi copii, în flori şi fecioare, în doruri şi mame, în creste carpatine şi metania călugărilor, în păpădiile câmpiei şi cântările sublime a monahiilor, în susur de izvoare şi în îndrăgostitele femei dace, în dascăli şi ucenici, în rugă şi poezie, în soarele libertăţii şi bezna celulelor, în porfira vlădicească şi în zeghea deţinutului naţionalist.
Pentru cei închişi rugăciunea şi ardoarea de a-L înţelege şi trăi pe Dumnezeu sunt mai puternice ca în libertate. Sufletul e pătruns de mai mult extaz, iar pătimirea cu cât e mai grea ea învie în tine măreţia Slavei Sale primordiale.
Seara sfântă a Naşterii Domnului Iisus Hristos mă găseşte după gratii. După trecerea „numărului” (apelul de seară) ne adunăm cu toţii în jurul godinului, cu frunţile plecate, nu de restrişte, nici de resemnare, ci pentru rugăciune. Prezentul hâd va trece ca un nor!
Se dă tonul: „Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri/ şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu, auziţi toate neamurile.” O undă caldă trece parcă peste frunţile noastre şi ne mângâie inimile. Izolaţi de lume, de după gratii, începem colindele: A venit şi-aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul/ Cade alba nea/ Peste viaţa mea/ peste suflet ninge/ Cade alba nea/ Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge…
Am cântat toate colindele din copilăria noastră… După acest ospăţ sufletesc admirabil am cântat, „Cu noi este Dumnezeu” şi ne-am aşezat fiecare pe scândura lui.
Anul Nou 1942
Toată hlamida pământului dac-străbun îmboboceşte pe urmele paşilor lăsaţi în neaua afânată ai frumoşilor colindători de toate vîrstele, cu inimile pîlpâind de razele cereşti ce ţâşnesc miracolul îmiresmat de sub straiele lor popular-regale.
Viscolul se înclină transpunându-se deodată într-un iscusit dirijor enescian, iar troienele devin neîncăpătoare pentru lojele serafice ale Îngerilor, ce cântă angelicele Colinde şi pun de grabă bidivii lui Verde-Împărat la Caleaşca Noului An, care-l poartă majestuos pe Sfântul Ierarh Vasile cel Mare-Ocrotirorul Daciei şi al lumii Ortodoxe.
Printre lacrimi şi suspine flăcăii pluguşorului pocnesc cu of, cu dor de acasă, de libertate…
1 Ianuarie 1942. Viscol şi troiene mari. „Numărul” se face cu destulă întârziere… Fulgii străluceau o clipă, apoi se transformau în picuri mici pe frunţile noastre. S-a povestit, s-a urat, s-au cântat de toate… Cântăm în închiere „Cu noi este Dumnezeu” şi fiecare pleacă la locul lui…
Învierea Domnului, în temniţă
Iisus Hristos fiind Dragoste absolută s-a făcut pentru Om Iubirea atât de mult dorită. Dumnezeu fiind Veşnicie i-a întins Mâna, Omului să se îndumnezeiască. Logosul fiind Nemurire a gustat moartea ca OM, dar nu pentru Sine, ci pentru om. Mântuitorul fiind Răstignit a purtat pe Crucea Lui şi crucile noatre întru mântuire. Fiul Tatălui fiind Supremul Martir Ceresc a biruit cu moartea Lui moartea tuturor. Atotcreatorul fiind Frumosul divin a Înviat pentru Sine, dar mai ales pentru om. Proniatorul fiind Viaţa, dă odrăslire la viaţă tuturor Stămoşilor, Străbunilor, Aleşilor.
După ce Crăciunul şi Anul Nou le-am petrecut în temniţa Galaţilor, iată că mă prinde Sfântul Paşte în închisoarea Văcăreşti. Destin nou mi-a scris cu dăruire înalta stea!
Prima zi de Paşti, ziua înaltelor trăiri! După „număr”ne încolonăm şi plecăm spre Biserică pentru a participa la slujba de Înviere. Soseşte părintele. Un camarad dă tonul. Din zecile de piepturi răsună spre cer: „Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din morminte,/ Viaţă dăruindu-le…”
Pe drumurile vremii rugăciunile celor de acum se întâlnesc cu sufletele celor plecaţi din scundele lor chilii, cu sufletele morţilor noştri chinuiţi aici pentru cauza şi dreptatea lui Dumnezeu şi, împreună, închinăm osanale, preamărind pe Cel ce S-a dat răstignirii pentru păcatele noastre şi a Înviat pentru a fi în veşnicie vii. (va urma)
Lasă un răspuns