Am fost cândva romani…

Aș vrea, iubiți cititori, ca mai înainte de a vă spune/povesti cum băteau părinții sau bunicii voștri pietrele de moară (către țăranii desțărați de pe maluri de râuri mă adresez, desigur), să vă explic ce înseamnă un zăgaz și cum se face el. De ce mi-a venit în minte munca asta atât de migăloasă și de plăcută, în aer liber, în apa râului și pe malul lui, un fel de scăldat de-o zi întreagă dar cu scop? Păi, uite de ce: mi-am adus aminte că am povestit lucrurile acestea profesorului Florea Fugariu, „Cerberul” meu de limba greacă pe care mă hotărâsem, într-un timp, să-l mai înduplec cu niscaiva trebușoare literare ca să mă mai ierte de Homer și Eschil…N-a fost chip, până nu i-am tradus șapte piese de Eschil și patru cărți din „Iliada” nu m-a lăsat să merg pe la reviste (să nu credeți c-a fost în timpul facultății; trebușoara asta mi-a luat vreo cinci ani postuniversitari…). Dar impactul de atunci, de la prima lectură a „Zăgazului” meu, se ține minte. M-a lăsat să citesc, să explic, să comentez (de teamă că-l plictisesc și adoarme le făceam pe toate odată) – până când m-a întrerupt cu vorbele acestea: – Bă, băiete, tu știi ce faci aici? Tu mi-l citești pe Caesar comentat de Poghirc, mă! M-am cam speriat, pentru că abia apăruse cartea lui Cicerone Poghirc, traducerea și comentariile sale la Caesar adică, și n-o citisem, în ce capcană mă mai vâră „Figaro”? (așa îi spuneam toți în gând). A reluat: – Tot ce spui tu acolo scrie Caesar despre asediile lui la cetățile lui Vercingetorix, cu aceleași cuvinte, cu aceeași tehnică a săpatului șanțurilor și devierii apelor, de unde ai tu cuvintele astea?

Ei, da, despre cuvinte era vorba, și le-am luat, apoi, pe rând: sunt latinești, folosite într-adevăr mult de către Caius Iulius Caesar. Și sunt mule rău, nu e vorba de unul sau două, și grupate calup, adică și dese, încât ai zice – adică: n-ai ce zice, așa este! – că țăranii mei de pe Râul Doamnei fac acum zăgazul de acum 2000 de ani, numai centurionii le lipsesc, dar își dau singuri comenzile din ochi.

Iată ce-ți trebuie pentru un zăgaz: berbece, mai, par, pană, gratii, fascine, ostreți (sau leoasbe), secure, căruțe, stinghii, chișai (nisip cu pietriș mare), pietre, scripete, funii, sârmă, lopeți, hârlețe, roabe, curători, nuiele, opleți, frunziș, cange, scoabe, cuie, bătătoare, ciocane… Altele, le mai aflați pe percurs. Cu aceste cuvinte în marea majoritate latinești – iese un „obiect” slav: zăgazul, care este un baraj în felul lui, dar un baraj permeabil, făcut să treacă multă apă prin el sau peste el – dar să și abată o mare parte din ea pe iazul morii, un canal paralel cu râul care duce la instalația de măcinat. Ați înțeles: moara nu se face pe râu, pentru că vine apa mare și ți-o ia, are apa ei adusă pe iazul ei. Acest iaz se studiază îndelung, adică se observă unde e mai ușor să abați apa pe el, unde permite relieful, cât de drept poți să-l sapi, unde faci un cot… Iazul unei mori se schimbă cu timpul, uneori are trei sute de metri, alteori chiar opt sute, cât a avut iazul morii noastre. El trece de regulă de-a curmezișul chingilor de pământ ale oamenilor și trebuie să negociezi cu fiecare în parte cât pământ îi iei (de obicei se negociază în zile de luat uiumul la moară: cine se învoiește cu zece zile, de pildă, timp de zece zile își mută locuința la odăița morii, adică își aduce aici plapumă, cearșaf și pernă, și ia uiumul – 5% de obicei, sau cum îl fixează el – din ce se macină; popt fi zece zile într-un an, dar și în doi ani, iar rotația „creditorilor” se face după un calendar bine stabilit, fie vară, fie iarnă, moara macină – iar dacă te țin curelele, adică dacă e gloată, stai și noaptea de capul ei.

Să le luăm pe rând. Berbecele este un trunchi de aproape un metru înălțime, bine fasonat, din stejar sau alt lemn mai greu – salcâm, de pildă – care are patru urechi (toarte). Acestea sunt din nuiele de alun mai groase, cojite, fierte în ulei, și bine curbate : un capăt se introduce adânc într-o gaură a trunchiului, celălalt capăt în gaura de jos. Va fi luat de doi bărbați, de trei sau chiar de patru – fiecare de câte o toartă – și ei vor bate cu el parul în pământ, adică îl vor ridica cât pot de sus și-i vor da drumul în capul parului, înfigându-l astfel în pământ, în albia râului. Berbecele stă, de obicei, în curtea morii, la acioala povernei sau chiar în povarnă: îl folosesc oamenii drept masă sau, culcat, drept scaun. Trebuie să ai mai multe berbece, unele mai mici (mai ușoare), tot cu patru toarte/urechi dar putând fi ridicate doar de doi oameni – asta, pentru bătăile de început sau pentru parii mai mici. Trebuie, desigur, și rezerve: uneori berbecele se sparge, alteori cade în apă și nu mai este prins.

Oamenii, cei patru sau câți se prind la un berbece, stau acolo, sus, pe gratii. Acestea sunt niște „schele mobile” absolut necesare, Caesar le laudă în mod deosebit în „De bello galico”. Practic, sunt ca niște aripi imense ce se sprijină pe pana parului, pană care este o stinghie solidă introdusă/pusă într-o scobitură, cam la doi coți de capătul parului. Scobitura din trupul parului este, desigur, trapezoidală, iar pana intră în locaș prin lateral și se înțepenește. Gratiile au, mai întâi, două lemne lungi ce ajung de pe malul răului până la par. În final, sunt ca un guler al parului, sprijinindu-se pe pana lui – și, pe măsură ce parii se îndesesc, și pe ale altora, căci penele nu se mai scot, se fizează în cuie unele de altele. În partea dinspre par, lemnele, legate și ele între ele prin stinghii bătute în cuie, desfășoară două aripi în dreapta și-n stânga, adică un pat din lați bine întrețesut, practic dintr-un lemn pleacă șase sau șapte, uneori și opt lați (lăturoaie) destul de groși, care sunt barați de patru sau cinci opleți, alte scânduri. Lucrul iese și din cuie, dar o gratie elegantă se face ca un coviltir de căruță: lemnele se întrepătrund prin găuri pătrățoase, nici n-are ce căuta fierul între ele…Ultimul oplete, cel de la margine, e mai mereu nou, pentru că se înlocuiește des, de el fiind atârnate gratiile în clădirea morii și transportate cu brațele în general. Opleții trebuie să fie din lemn câlțos, care nu crapă și nu se sparte, pentru că în ei se fac găurile prin care trec lații. Aripa nu este pătrată, primele două sau trei etaje sunt mai lungi, apoi celelalte se mai scurtează.

Acesta este patul oamenilor care bat cu berbecele, trebuie făcut cu grijă, cât de larg se poate și cu ochiuri mici ca să nu scape picioarele prin ele; se alege un lemn tare, rezistent. Acestei „schele mobile”, Caesar îi zice grates, „pe românește” ca să spun așa, iar aripilor lui – alae, pe latinește de data aceasta. Este indispensabilă. Mai întâi stă ridicată în sus, la înălțimea parului, și coboară treptat până aproape de fața apei pe măsură ce parul intră în pământ.

Parii sunt lungi, de cinci-șase metri și chiar mai lungi, și groși ca pe piciorul omului. Se alege fagul, pentru că pădurile noastre sunt pline de el, dar e bun și stejarul. Nu se mizează atât pe rezistența la umiditate, pentru că un zăgaz nu e făcut să dureze ani mulți – deși nu se supără nimeni dacă chiar nu se mai strică; importantă este rezistența la forța curentului, mai ales că veți vedea câtă greutate țin între ei.

Un zăgaz nou – eu am apucat și un asemenea zăgaz – se începe de obicei cu parii din mijlocul râului. Se bat doi pari, unul în susul apei celălalt în josul ei, la circa un metru distanță între ei, apoi începe țesătura spre un mal și spre celălalt, putându-se folosi chiar două echipe. Cei trei sau patru oameni stau sus, pe gratii, după ce au fixat parul în albie cu frânghii și mai mult cu umărul și l-au sprijinit cum s-a putut, și încep bătaia. La un par de șase metri bat cu berbecele și o jumătate de conac. Ai zice că e greu, dar când îi vezi îți vine să și râzi. Ei își ritmează loviturile cu un cântec al lor, fără multe cuvinte dar cu interjecții strigate puternic:

Una, una, hăău!
Hai ș-a doua, hăău!
Hai ș-a treia, hăău!
Ș-o vătuie, hăău!
Ș-o gutuie, hăău!
Hai ș-a șasea, hăău!
Iapa!

Când strigă unul dintre ei „Iapa! , sar cu toții în apă lăsând berbecele pe gratii. E semn c-au obosit. De aceea au și vorba: „Hai să-i mai dăm de-o iapă!”. Nu vă mirați de această vorbă, mai bine amintiți-vă expresia din Ion Creangă: „O fugă zdravănă de iapă până crapă, și gata!” Și caii au ritmul lor, timpul lor de alergat. „Iapa” la zăgaz durează cam un sfert de oră, dar și o jumătate – după cum e vremea de caldă și stăpânul de aproape. Mai cântă, apoi, un cântecel care le ritmează bătăile:

Îu!
Capra-n grâu
Iedu-n râu
Nicu-n apă pân-la brâu”
Îu! Îu! Îu!

Aceste cântecele nu sunt spectaculoase, au importanță mai ales pentru ritm; nu le-am găsit prin colecțiile noastre de literatură populară – și, de altfel, cred că multe dintre ele sunt improvizații. Se adună, aici, și acele scrântituri de limbă cu sens licențios care se opun în interjecție (Fluture pe punte, / Fluture sub punte , etc), și strigături de la Lăsata secului (Aoleu, mă! / Ce ți-e, mă? / A rămas Leana nemăritată, mă! / Și ce să-i facem, mă? / S-o luăm pe lopată / S-o aruncăm la Gheorghe-n vatră ) – ba chiar și poezii ale numelor ( Dumitre, Dumitre / Picioare sucite. / Căciulă cu dop / Hop, Dumitre, hop! ). Toate aceste poezele, ei le rup în accente după cum își ritmează lovitura: își țin toți odată respirația, ridică în același timp berbecele – și-i dau drumul drept în capul parului, n-au voie să ezite, este o concentrare în armonia lor care-i face pe toți să fie ca unul singur.

Făcutul zăgazului, lângă sat, este o sărbătoare a tuturor, de fapt: copiii se scaldă printre pari și fascine, caii pasc ori beau apă, femeile vin cu oalele de mâncare și se opresc să privească, focul pe malul râului e nelipsit, ulcioare sau sticle cu țuică se odihnesc prin toate tufișurile…Dar mai ales instrumentele de pescuit, toate sunt la ele acasă aici – și nu mă refer la undițe și alte scule moderne. Nu; e vorba de cele necesare reverberării zăgazului, în amonte sau în aval. Mai exact, râul nostru despletindu-se în voie printre zăvoaie și prundișuri, tinerii, ajutați sau îndrumați și de oamenii de la zăgaz, secau aproape zilnic câte un crac de rău (aș i se zice, nu zâmbiți, e vorba de o răzlețire mai lungă a apei, cu bândii și răgălii proprii – care gâlgâie de pește mărunt, dar și mai măricel). Or, ca să seci acest crac de râu identificat undeva prin jurul zăgazului, trebuie mai întâi să faci u8n zăgaz, nu este așa, unde se formează el – dar de data aceasta unul prin care să nu mai treacă nici fir de apă, iar ce e după el să devină baltă. În jos, la gura acestui crac de rîu, se face un urdiniș unde se pune leasa, o împletitură de nuiele în formă de glugă în care vor nimeri, nu este așa, peștii care vor să fugă. Prin bândii se pun vârșe, un fel de damigene tot din răchită în care peștele care intră nu mai poate ieși pentru că gâtul vârșei este întors înăuntru și vârfurile ascuțite ale răchiților îl înțeapă. Când cracul de râu este secat, se merge prin el cu sacul, o plasă foarte largă legată de o pliviță (lemn de alun curbat), sau chiar cu valul (două sau trei asemenea plase, una lângă alta). În bândii se aruncă var, coji de nucă – sau se dă chiar cu dinamită, încât peștele este amețit sau, în cazul dinamitei, omorât prin spargerea bășicii de aer din cauza zgomotului.

În felul acesta lângă zăgaz vine încontinuu pește proaspăt, astfel că focul este necesar pentru mămăligă – care trebuie să fie mereu caldă – și prăjelniță, neapărat făcută în tigăi mari, cu untură de porc multă și pește mic dat prin mălai… Cine mai apucă, ia și pentru acasă „peștic”, să-i bucure pe cei bătrâni, dar bun ca pe malul răului, asezonat cu porumbi copți, de pildă, sau cu dovleac pus în spuză ori cartofi băgați în oală de pământ și ținuți în miezul jarului – pentru că la zăgaz se lucrează și vara târziu, sau chiar toamna, depinde când se strică – asemenea bunătăți, ziceam, sunt de întreținut cu sfânta noastră țuică numai aici, la botul calului, al câinelui, al râului…

Asta e cu parii, „dinții” zăgazului. Între timp, pe mal se fac fascine și se cară ostreți. Aceștia sunt trunchiuri groase de stejar, lungi de doi stânjeni (stânjenul are 1,98 m), târâte cu chișerul din deal până la malul apei – sparte, apoi, în două, o jumătate abia putând fi cărată de doi cai, tot cu chișerul înfipt în capătul ei de care se leagă un lanț gros. Această jumătate se mai cheamă leoasbă.

Este patul zăgazului: se așază între pari, devenind un fel de cofraj pentru materialul următor. Am ajuns, astfel, la fascine. Se iau mai întâi două sârme lungi și se întind pe pământ. De-a curmezișul se pun, peste ele, nuiele de alun dar mai ales crengi de salcie ori de ainine, cam o jumătate de căruță la o fascină. În patul rezultat se pun, apoi, roabe și lopeți și purtărețe (copăițe) – fiecare cară cu ce poate – de chișai ( pietriș mare), dar și pietre ori bolovani. Peste grămadă se așterne iarăși strat de ramuri – și întregul rezultat se împachetează cât de strâns, sârmele de dedesupt servind la legarea sigură a fascinei. Se mai leagă, apoi, și cu alte sârme, desigur. „Sarmaua” aceasta este cărămida de bază a zăgazului, ea va fi aranjată în spatele ostretelui deja pus între pari. Un ostrete ține, astfel, în spatele lui, cam trei rânduri de fascine, bine îndesate, construite cu migală sub apă, unde oamenii cei mai pricepuți se scufundă (în apă e mai ușor de mișcat/manevrat lemnul cel greu, ca și fascinele, de altfel).

S-a pus, astfel, temelia, sau talpa, sau grinda. Urmează alt lemn greu pus de-a curmezișul apei, între pari, alt strat de fascine, mereu pari mai mici înfipți acolo unde crezi că va ceda construcția, pari oblici de sprijin, apoi sârme și iar sârme legând tot ce se poate, scoabe legând între ele toate lemnele…

Desigur, forța apei va fi undeva în mijlocul răului (i se zice vierul apei, vijoiul central), aici trebuind să se lucreze mai cu spor. Ei bine, de asta n-au grijă oamenii, e floare la ureche – pentru că au o metodă sigură de a dirija acest șuvoi: undeva, în susul râului, la 15 – 20 de metri, ei construiesc o jumătate de zăgaz, dinspre un mal sau dinspre celălalt, care va abate curentul apei către partea așa-zicând terminată a zăgazului celui mare, dându-le astfel răgaz să umple golul rămas.

Zăgazul în întregul lui are cam 2o de metri lungime: în final i se face „coroana”, adică se fasonează capetele parilor, se pun stinghii între ei, chiar lemne – încât poate fi și o punte peste rău. În spatele zăgazului, imediat lângă construcție, nisipul și pietrișul răului se tasează cu timpul, încât ai impresia, când îl calci sau când îți aduci aminte de el, că este tare și neted și lunecos ca cerul gurii deasupra dinților. Acest pietriș este inspectat adesea de către morar, să vadă dacă s-a făcut vreo gaură pe undeva și să alerteze oamenii ca s-o repare din timp. Repet: grija mare este pentru baza zăgazului, aceasta trebuie să fie solidă, prin țesătura de din apă și, desigur, pe deasupra ei putând să curgă în voie râul în drumul lui: iazul și-a luat pentru sine cât i-a trebuit. Iar dacă e prea multă apă pe iazul morii, iarăși nu deranjează, pentru că în sus de moară, la 30-40 de metri, se construiește lateral un stăvilar cu trei sau chiar patru stavile care, ridicându-se după necesități, lasă preaplnul să se reverse în răul stăvilarului, ce-și are albia lui, făcută odată cu moara, ducând, desigur, la râul mare.

Când le aduc aminte de iazul morii și chestiunile de mai sus, prietenii mei din copilărie insistă să le povestesc și despre întrecerile noastre pe el. Ei, da, era lung, avea adâncime constantă cam de un metru, un metru și ceva – și înnotam pe el la vale de la zăgaz până la moară în grupuri întrecărețe, ca să zic așa, adică fiecare grup formându-se și luându-se la întrecere în legea lui.

Eu vorbesc de timpuri trecute, pentru că moara lui tata nu mai există, în locul ei este acum poiană, încă din anii 70 ai secolului trecut a fost mai întâi confiscată de către stat, apoi lăsată în paragină, apoi dezafectată și luată cu un camion tot de către stat, tata fiind despăgubit cu celebra sumă de 900 lei pentru „utilaje”. Nici râul nu mai există, l-a luat tot statul, fără zăgazuri, prin tunele pe sub munți, pentru hidrocentrala de la Argeș (unde s-a mai luat și Vâlsanul, și Topologul… văi mai mult uscate astăzi); ce e acum, gârlița pe care o trecem cu piciorul, este un afluent al răului, Cernatul, lăsat nu fără părere de rău de către harnicii constructori din munți ca să nu rămână valea seacă de tot. Iar la noi, pe unde săpăm, prin jurul fostei mori sau al fostelor zăgazuri, ies și acum la suprafață bucăți mari de lemn înnegrit, pari groși, sârme ruginite…

Cuvintele, însă, sunt acestea pe care vi le spusei eu ca să nu se piardă și ele: ne amenință, ori nu, eu nu știu – dar e cert că ne spun că am fost cândva romani.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*