Cu doctorul Ion Popescu, „Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale” (Cernăuți), despre realitățile românilor din teritoriile ucrainiene (4)

Mii de ţărani români ce au cerut în toamna anului 1940 să fie înscrişi pe listele de repatriere au fost refuzaţi pe motiv că erau muncitori agricoli. De disperare că nu a obţinut autorizaţie de plecare o femee din „I.G. Duca” (Judeţul Cernăuţi), „nemaiavând ce mânca şi-a aruncat cei doi copii într-un puţ, după ce s-a înecat şi ea”. Comisia de repatriere de la Cernăuţi şi-a suspendat activitatea la 28 septembrie, deşi peste 15.000 de persoane mai erau încă înscrise să plece în România.

Pe la începutul lunii decembrie 1940 a fost declanşată o puternică acţiune de pregătire a alegerilor pentru sovietele locale şi centrale.

„Oamenii satelor au fost surprinşi în mod neplăcut de avalanşa de activişti şi „culturnici” ce au venit să-i „înveţe” ce înseamnă „alegerile libere” pentru deputaţi, ce rost au şi cine sunt aceşti deputaţi despre care ţăranii nu au auzit nici nu au ştiut nimic până atuncea. Nu mică a fost surpriza că între aceşti deputaţi pentru sovietele locale au apărut nume de oameni ce au făcut parte din acele „echipe de partizani” ce la intrarea trupelor sovietice în Bucovina şi Basarabia, au dezarmat şi batjocorât unităţile Armatei Române în retragere.

În ce priveşte candidaţii pentru sovietele unionale şi centrale aceştea făceau parte din eşaloanele superioare ale administraţiei civile şi militatre, deci total necunoscuţi de electoratul autohton”.

Cu începutul pregătirilor pentru alegerile în Sovietul Suprem al URSS şi în Sovietul Suprem al RSSU situaţia a cunoscut o încordare accentuată, deoarece contradicţiiie dintre „activiştii” privilegiaţi şi gospodarii năpăstuiţi s-au acutizat.

Persoanele de încredere ale candidaţilor pentru deputaţi, membrii comisiilor eleclorale de sectoare şi de circumscripţii, agitatorii, propagandiştii, informatorii politici (numărul cărora, în ansamblu, s-a ridicat până la 20 de mii) au început, ca la un semnal dat de mai sus, să lupte împotriva „rămăşiţelor claselor exploatatoare şi a naţionaliştilor burghezi ucraineni, români şi moldoveni, care desfăşurau o perfidă agitaţie antisovietică, folosind în aceasta greutăţile vremelnice şi unele neajunsuri în munca sovietelor locale şi a organelor economice”.

Campania electorală a decurs sub semnul combaterii „acţiunilor criminale ale duşmanilor”, care încercau, chipurile, să zădărnicească alegerile, care au avut loc la 12 ianuarie 1941 şi la care pentru „candidaţii blocului comuniştilor şi a celor fară de partid” şi-au dat volurile… 99,5 la sulă din numărul alegătorilor!

Din cei trei deputaţi din partea regiunii Cernăuţi în Sovietul Suprem al URSS, unul era generalul sovietic Gh. Jukov.

Alt generai sovietic – I. Galanin, şeful garnizoanei din Cernăuţi, alături de „Vasile Luca”  – îi reprezenta pe bucovineni în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene. Iată care au fost, printre alţii, aleşii poporului la primele „alegeri libere”.

În urma acestor alegeri, desfaşurate pe baza Constituţiei slaliniste din 1936, bucovinenii, cărora „li s-a facul o mare dreptate istorică” prin actul „eliberârii” lor de sub „jug străin”, au obţinut aşa-zisa reprezentanţă permanentă în organele supreme, unionale şi republicane, ale puterii de stat, devenind „egali între egali, adevăraţi stăpâni în Patria lor socialistă”.

Puterea sovietică şi-a arătat, în sfarşit, adevărata ei faţă.

Abia după această campanie zgomotoasă băştinaşii şi-au dat seama cine o faceau pe stăpânii în teritoriile ocupate.

De aceea a şi început exodul miilor de români spre Patria lor istorică.

Locuitorii din Bucovina şi din Basarabia s-au convins repede că aceste alegeri nu le vor aduce nimic bun şi că aceşti candidaţi „propuşi” nu au nimic comun cu electoratul ce trebuia să-i voteze şi deci nu-şi faceau nici o speranţă că „noii aleşi” vor putea ajuta cu ceva la ieşirea din situaţia nenorocită în care au ajuns ei. Din contra, nu se puteau aştepta decât la noi chinuri şi silnicii.

Judecata şi bunul simţ a ţăranului român nu greşea deloc, întrucât imediat după alegeri s-a început o acţiune susţinută de a convinge ţăranii să se înscrie în „în tovărăşiri agricole” în care trebuiau să intre cu pământul şi cu atelajele ce le avea fiecare.

În legătură cu alegerile de deputaţi în sovietele locale, ar trebui menţionat şi faptul că aceste alegeri aduceau o mare „noutate” în concepţia electoratului din Bucovina şi Basarabia în sensul că nu era vorba de a alege pe cineva, ci era vorba de a „vota” candidaţii unici propuşi de partidul comunist-bolşevic – forţa conducătoare, care era deasupra tuturor organelor politice economice din Statul Sovietic.

Deci toată contribuţia electoratului consta în introducerea în urnă a listei de candidaţi în care nu trebuia operat nimica.

Au fost multe cazuri în care electorii scârbiţi de mascarada alegerilor au tăiat toţi candidaţii şi au înscris în liste propuneri ca: Regele Mihai, Mareşalul Antonescu, Iuliu Maniu etc. dar aceste propuneri nu s-au evidenţiat în nici un fel de către comisiile electorale care bineînţeles erau formate din „tovarăşi de nădejde” aşa că rezultatele votărilor publicate după alegeri era de 99,8 la sută şi doar 0,2 la sută reprezenta voturile anulate.

De exemplu, la circumscripţia electorală din Suceveni la numărarea voturilor s-a constatat: „ 16 voturi pentru, date de cei 16 evrei comunişti din comună;  543 voturi contra ce era voturile tuturor ţăranilor din Suceveni. Pe multe voturi era scris: „Trăiască Regele Mihai! Trăiască Generalul Antonescu! Afară cu bolşevicii!”. Bineînţeles că rezultatul trecut de comisie în procesul verbal era de 99,9 la sută pentru deputaţii propuşi.

Cu prilejul acestor prime alegeri ce au avut loc în nou formata regiune Cernăuţi la începutul anului 1941, oamenii au putut înregistra două triste învăţăminte:

1) Că nu era vorba de alegeri cum ştiau ei că se faceau şi în România, ci de votări ce se rezumau la stabilirea prezenţei la alegeri şi introducerea în urnă a buletinului de vot ce conţinea numele deputaţilor propuşi de partid, deputaţi de care ei nici nu au auzit şi nici nu ştiau cine sunt aceştia;

2) Că nu era important ce şi cu cine votează, ci era foarte important cine numără voturile şi ce raportează mai departe.

În acelaşi timp, puterea sovietică încerca să demonstreze existenţa democraţiei reprezentative aducând diferite cifre.

Aşa, încă la 30 iulie 1940 Comietul judeţean Cernăuţi al Partidului Comunist bolşevic din Ucraina (PC(b)U) raporta Comitetului Central al PC(b)U, că „în comitetele executive de voloste au fost incluşi 1 rus şi 1 moldovan, iar în comitetele executive săteşti – 63 de moldoveni şi 67 de persoane aparţinând altor naţionalităţi”.

Acelaşi Comitet judeţean, în legătură cu desfăşurarea alegerilor, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina, că „în cadrul pregătirii alegerilor în Rada Supremă a URSS şi RSS Ucrainene au fost „aleşi” şi reprezentanţii minorităţilor: în componenţa comisiilor electorale de circumscripţie – 8 ruşi, 7 evrei, 2 români şi 3 moldoveni;  în componenţa comisiilor electorale de sector – 400 evrei, 212 ruşi, 392 de moldoveni şi 156 români; încă 408 moldoveni, 250 evrei, 146 ruşi şi 32 reprezentanţi ai altor etnii au „fost înregistraţi ca persoane de încredere”

În calitate de asesori populari în judecătoriile locale din regiunea Cernăuţi au fost aleşi 358 moldoveni şi 129 ruşi.

Acelaşi Comitet judeţean Cernăuţi, în legătură cu desemnarea cadrelor în consiliile săteşti, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina că „procesul desemnării cadrelor comitelelor executive săteşti a avut loc în condiţiile unei activităţi excepţionale din partea elementelor duşmănoase puterii sovietice, care încercau să-şi promoveze agenţii săi în organele puterii”, prin folosirea posibilităţilor legale de a lupta contra regimului totalitar.

În aceste condiţii, Comietul executiv judeţean Cernăuţi comunica la 19 ianuarie 1941 Prezidiului Suprem al RSS Ucrainene despre „depistarea în consiliul raional Noua-Suliţa a 33 persoane – foste membre a partidelor politice din România, iar în raionul Hliboca „năpădirea cu elemente duşmănoase era şi mai mare”.

Acest lucru se întâmpla şi la nivelul conducerii gospodăriilor colective (a kolhozurilor). De exemplu, la 15 aprilie 1941 Plenumul Comitetului regional Cernăuţi al PC(b) constata, că „conducerea colhozului 28 iunie din raionul Secureni a fost preluată de elementele duşmănoase”.

„După intervenţia organelor supreme de partid aceste persoane au fost realese”.

Chiar şi după aceste „realegeri” în calitate de deputaţi în consiliile săteşti din fostele teritorii româneşti în regiunile Izmail şi Cernăuţi mai erau încă 10 la sută ruşi, 9 la sută – români, 6 la sută – moldoveni, 3,8 la sută – evrei.

La aproape o lună de la „cele mai democratice alegeri din lume”, reprezentanţii acestei puteri au dat ordin să se tragă în românii din mai multe sate ale fostului judeţ Cernăuţi, care încercau să se strecoare, pe Lunca-Herţei, în România.

La numai două luni şi jumătate de la ele au fost masacraţi, la Fântâna-Albă, românii de pe Valea Siretului, fără ca „reprezentantul” lor în forul legislativ suprem al URSS, Gheorghii Jukov, să încerce a-i salva. Ba, dimpotrivă, se crede că prin el Stalin a dat ordin să se tragă în cei ce-şi părăsiseră satele şi avutul pentru a-şi găsi salvare în România, iar Vasile Luca şi-a arătat faţa reală în timpul demonstraţiei de la Storojineţ din 26 martie 1941 numindu-şi alegătorii „spioni, duşmani şi diversionişti”.

Apoi, la cinci luni şi jumălate de la „triumful democraţiei socialiste în Bucovina de Nord” mii de „duşmani ai poporului” au fost mânaţi la moarte sigură în Kazahstan şi Siberia.

„Eliberarea” s-a transformat în extereminare. Totalitarismui sovietic şi-a dezvăluit, puţin câte puţin, esenţa sa, care consta în jaf, violenţă, teroare, toate acestea fiind doar unele din componentele politicii de genocid faţă de populaţia băştinaşă din actuala regiune Cernăuţi.

În februarie 1941 a intervenit un anumit dezgheţ în relaţiile economice româno-sovietice, ceea ce a permis reluarea negocierilor privind problemele repatrierilor.

La 15 februarie 1941, la sediul miliţiei din Cernăuţi, şi-a reluat lucrările comisia de repatriere. Această veste s-a răspândit foarte repede mai ales în satele de pe valea Siretului, iar un număr mare de români s-au prezentat la autorităţile raionului Hliboca cu cereri de repatriere. Situaţia incertă a acestor români a creat o stare explozivă, care a atins apogeul la sfârşitul lunii martie.

Prima confruntare dintre românii bucovineni şi armata sovietică s-a produs la 6 februarie 1941.

Atunci, cca. 150 persoane (după alte informaţii – aproximativ 400-500) din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostriţei şi Boian, au încercat să treacă graniţa în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcaţie, în lunca Prutului, au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici şi doar 56 dintre ei au reuşit să se salveze, 44 de participanţi la această acţiune au fost arestaţi, dintre care 12 au fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi 32 – la 10 ani de închisoare.

Românii bucovinei, basarabeni şi herţeni nu erau protejaţi nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiaţi au fost extrădaţi mai târziu autorităţilor sovietice, majoritatea fiind trimişi în lagărele din Siberia, Kazahstan şi Asia Centrală.

Sistarea procesului de primire a petiţiilor a provocat nemulţumire în rândul populaţiei, deoarece mulţi oameni au considerat că vor fi privaţi, spre deosebire de concetăţenii lor mai norocoşi, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojineţ s-au adunat mai multe sute de ţărani din localităţile Ropcea, Cupca, Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Ciudei şi din suburbiile centrului raional. Secretarul organizaţiei raionale de partid a refuzat să discute cu mulţimea adunată, specificând că se aşteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militanţii PCR, stabilit în 1940 în URSS şi ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuţi, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat „să convingă” mulţimea „că România practic nu există ca stat” şi că bucovinenii ar avea numai de câştigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând şi huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toţi cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că şi la adunarea din Pătrăuţii-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de ţărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.

Şi cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilie 1941, când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.

Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţi, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprimați. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi.

După consumarea evenimentelor şi încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiţiei.

În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană, alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului şi deportare. Încă şase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr şi confiscarea avutului. Potrivit legislaţiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanţilor marşului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia şi Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanţii administraţiei locale din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ, Noua-Suliţa şi Vijniţa au început să întocmească listele respective.

În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costişa, în partea de est a satului Proboteşti, nu departe de Herţa.

Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi Republica Sovietică Autonomă Komi.

Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportată.

Pentru a urgenta soluţionarea chestiunii „duşmanilor orânduirii socialiste”, în primăvara anului 1941, la Cernăuţi şi în centrele raionale, au fost constituite nişte organisme extrajudiciare, numite „troici”. În urma hotărârilor adoptate de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate şi deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane. Întreaga operaţiune a fost pregătită din timp şi realizată în baza Planului operativ referitor la conducerea operaţimilor legate de ridicarea elementului antisovietic, care prevedea:

„La 11 iunie 1941, ora 20, a se efectua consfătuirea operativă a întregului aparat operativ din NKGB şi NKVD, pe baza căreia să se lucreze directiva Statului Major de district.

Să se instruiască aparatul de agenţi informatori în părţile respective la descoperirea la timp a persoanelor, care au intenţia de a executa acte teroriste, diversiuni, a fugi nelegal peste frontieră şi a împrăştia versiuni antisovietice printre locuitori.

În scopul de a împiedica posibilitatea unor asemenea încercări de trecere nelegală peste frontieră, tocmai în perioada pregătirii operative, precum şi în timpul executării acestora, să se coordoneze activitatea cu comendaturile de grăniceri de frontieră, orientând pe aceştia asupra măsurilor luate de RO din NKVD, în legătură cu deportarea elementului antisovietic.

La 12 iunie a.c. ora 19, în legătură cu RIK (Raionnyi Ispolnitelinyi Komitet) a efectua consfătuirea instructivă a comuniştilor, repartizaţi pentru participarea la operaţie, după care să fie ataşaţi grupelor operative.

La ora 1 noaptea agenţii operativi, împreună cu comuniştii, aleşi pe direcţii de către RPK (Raionnyi Partiinyi Komitet – Comitetul raional de partid) să sosească la punctele, unde se vor efectua operaţiile.

Aparatul operativ, la sosirea în sat, este obligat ca, până la începutul operaţiei, să stabilească pe căi neoficiale situaţia.

Dacă expulzabilul este acasă, a stabili precis locul, cum este situată casa, depărtarea ei ş.a., şi numai după aceea, conform ordinelor, la ora 2 şi jumătate noaptea, împreună cu personalul întărit a se îndrepta spre locuinţa expulzabilului, calculând astfel, încât exact la ora 3 noaptea să se înceapă operaţia”.

Soarta celor arestaţi au împărtăşit-o, la 13 iunie, şi peste 5 mii de membri ai familiilor lor, categorisiţi drept „susţinători ai duşmanilor poporului”, care au fost încărcaţi în vagoane pentru vite şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Dar împreună cu aceşti nenorociţi au fost ridicaţi şi oameni absolut nevinovaţi. Iată ce scrie Mihai Rohalschi din Ostriţa-Mahala:

„La o săptămână după hramul bisericii noastre, în luna iunie a anului 1941, ne-am pomenit luaţi între arme ca să fîm duşi, chipurile, la primărie… Tata, Constantin Rohalschi, era născut în 1895, mama, Anghelina, era din 1897, fratele Victor – din 1923, eu – din 1927, iar sora Maria avea 11 ani… Toate familiile ridicate din Cotul Ostriţei au fost urcate în căruţe şi duse la primăria din Mahala, unde am avut impresia că se afla întreaga suflare din comună. De acolo, încărcaţi în camioane, am fost transportaţi la Sadagura, care era pe atunci centrul nostru raional. Bunica nu era cu noi, fiindcă, văzând că nu se ţinea pe picioare şi că nici nu vorbea, cei de la primărie au poruncit să fie lăsată în sat şi dată în seama unei surori de-a tatei… Cele mai multe familii au fost ridicate din pricina unor membri ai lor, care, încercând în iarna anului 1941 să treacă în România, au fost împuşcaţi la Lunca, lângă Herţa. Familia noastră n-a fost inclusă în listele alcătuite la comendatură (lucrul acesta l-am aflat mai târziu)… Noua conducere a satului avea pur și simplu ciudă pe tata, căci el fusese vreo câteva săptămâni primar…

La gara din Sadagura am fost despărţiţi de tata, Rohalschi Constantin, care… a murit în 1943, luna ianuarie, într-un lagăr din Republica Komi. Atunci nu bănuiam că ne despărţeam de el pentru totdeauna. După ce l-au luat pe tata de lângă noi, am fost urcaţi într-un vagon de vite, în care se aflau bărbaţi, femei, copii, fete şi flăcăi… Drumul a fost lung şi foarte greu. Prin gări, unde se oprea trenul, o dată în zi ni se dădea mâncare şi apă. Primeam nişte hâlbe, aşa ca să nu murim de foame. Apa, însă, nu ajungea la toţi. Coşmarul acestui drum a durat câteva săptămâni. În drum se întâmplau de toate: unii bătrâni mureau, unele femei năşteau… Când am ajuns la Omsk, în Siberia, toţi erau sleiţi de puteri. La Omsk, în gară, iarăşi am fost selectaţi… Familiile mai tinere, fară copii, au fost trimise să lucreze într-o regiune mai nordică, iar celelalte au fost repartizate în părţile Omskului. Noi am nimerit la o fermă dintr-un sovhoz din raionul Marianovka… În acea vară am dormit cu toţii într-un grajd de viţei, în care păduchii şi ploşniţele ne mâncau de vii…. Când a venit iarna, câteva familii au fost strămutate undeva mai la nord, iar şase familii, timp de şase ani, am rămas să locuim în una şi aceeaşi încăpere… Era timp de război, şcoala nu funcţiona şi eram nevoiţi să ne spetim mereu…. Erau geruri mari şi fratele şi-a răcit picioarele. M-am dus să lucrez în locul lui, la scos gunoiul din grajduri. In 1942, fratele, Victor, a fost luat într-un lagăr de muncă… Cei rămaşi acasă, în Bucovina, n-au ştiut nimic despre noi până la terminarea războiului…

Am fugit din Siberia şi în 1947 am ajuns în Bucovina, fară nici un fel de documente. Scăpaţi dintr-o nevoie, am nimerit în alta – în Bucovina bântuia foametea mare, care a secerat mii şi mii de vieţi omeneşti… Fratele mai mare ştia bine ruseşte şi primăria i-a dat îndreptare la învăţătură… Într-o zi, facându-i-se percheziţie, au găsit la el manifeste anticomuniste. A fost arestat şi condamnat la 5 ani de puşcărie. A fost aruncat într-o închisoare din Temir-Tau…

Eu am stat acasă până în primăvara anului 1948… Pentru că am fugit din exil, am fost daţi în căutare. Fiind găsiţi, am fost deportaţi a doua oară. Am fost duşi din nou la Sadagura şi de la Sadagura – la Cernăuţi, iar de la Cernăuţi, din închisoare, – la Lvov, unde erau formate eşaloane cu deţinuţi. În lagărul din Lvov eram cam zece mii de persoane. Şi iarăşi, într-un tren de marfă, a urmat acel drum lung şi anevoios, cu mâncare o dată pe zi şi cu apă puţină… Era în ajunul Sfintelor Paşti când am ajuns în apropierea Omskului… Drumul urma mai departe, până la Irkutsk. În gară ne aşteptau camioanele fabricii de cărămidă din Lisiha.

Ajunşi acolo, am fost repartizaţi pe la diferite „locuinţe”. Ca să nu fugim, capii familiilor au trebuit să iscălească că suportă exilul până la sfârşitul vieţii. Dorul de a ne vedea casele a fost stins în noi prin aceste semnături „benevole”. La acea fabrică de cărămidă am lucrat până în 1958, adică timp de zece ani, când ni s-a permis să ne întoarcem acasă… Dar casa nu mai era a noastră (fusese ocupată abuziv de către coloniști ucrainieni)… Abia după aproape 20 de ani de înstrăinare, am reuşit să cumpărăm rămăşiţele gospodăriei făcute de tata…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*