Să ferim duminicile…

O întâmplare cărturărească recentă îmi aduce aminte de o vorbă pe care am auzit-o în copilărie de la un țigan fierar din satul nostru, și pe care n-am înțeles-o niciodată – ba, încă, nici el n-o înțelegea, cum aveam să mă conving peste ani de zile când l-am chestionat asupra ei la un țoi de țuică, zice că nu știe ce înseamnă, așa a pomenit din moși-strămoși…. Dându-mi toporașul pe care mi-l promisese cu câteva zile mai înainte, țiganul fierar mi-a spus așa (vă redau vorba ca să aveți la ce să vă gândiți până-mi găsesc eu cadența să descriu acest nod mai pre limba scriitorului): „Na-ți-l, mă! Să-l ferești de lemn verde și uscat / Înapoi să nu-l aduci!” L-am luat și-am plecat, pe drum tot gândindu-mă cum, adică, și atunci ce fel de lemn să tai cu el!? Mai târziu, spre maturitatea mea filologică, am zis că este unul dintre multele paradoxuri păstrate în limbă, și am trecut peste alte comentarii – observând doar că ritmul întregii replici a fierarului obligă la așezarea în versuri, că este, așadar, un paradox osificat poetic.

M-au pasionat de tânăr aceste expresii, și chiar unități frazeologice mai largi, care au ritm, și cred că în vorbirea populară asemenea repetări accentuale păstrează în ele simțul pentru formă, pentru poezie în mod special. Copiii le inventează spontan, izbucnesc pur și simplu din ei când cred că trăiesc o minune. Era unul, Icu pe numele lui, și a ieșit într-o zi de Paști în drum, și a început să-i turuie altuia: „Bă, Dumitre, bă, mi-a luat tata un briceag, taie bâta dintr-o dată, face hârști!” Așa i-a rămas numele, Hârști, și i s-a amintit poezioara asta toată copilăria… Ca să nu mai vorbesc de Ion al lui Mânzoacă, o generație mai săltată decât mine, care în prima copilărie mergea, ca noi toți, la grădiniță – dar în recreații alerga la gard, se suia lângă un stâlp și striga cât îl ținea gura către casa lor, așa, tot cu ritm, care iarăși i-a însemnat numele: „Micoo! Dă-mi, fa, să sug, tu-tu-te-n cuu moaâtă!” – după care intra din nou în clasă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, până în recreația următoarea. Săraca biata Mânzăceoaia (că porecla fiului s-a legat și de ea) venea când putea, cum putea la grădiniță să-l potolească, se rușina, cerea iertare… dar n-avea ce-i face, el trebuia să-și facă damblaua lui, adică să execute această strigătură, lăsându-se pe vine și ridicându-și trupșorului lui plăpând, după ritm neapărat, agățat în vârful stâlpului de la gard.
Asta-mi spune ceva despre expresia generală de limbă „a-și ieși din sărite”, ori „a-și pierde sărita” (nu e de la sine: se zice a-l face pe cineva să-și iasă din sărite, să-și piardă sărita, a scoate din sărite pe cineva, deci e un impuls din afară).

A sări în latinește, salio, salire, înseamnă și a juca sau dansa (vezi jocul saliariilor), adică a ține un ritm, a executa un gest armonic cu trupul și mai ales cu picioarele. Or, fiecare om are sărita lui, ritmul lui – și a-l scoate pe cineva dintr-ale lui înseamnă a-l deruta, a-l face să greșească mișcările. La bal, când se schimbă brusc sârba cu brâul, hora se des-ordonează între cele două ritmuri.

Sunt sensuri pierdute în cuvânt, dar păstrate în expresii. Iar cu asta, revin la vorba fierarului meu. Am în față cartea lui Sextil Pușcariu. „Limba română”, un volum adnotat, ici și acolo, de profesorul meu Florea Fugariu (mi-a dat-o împreună cu altele, e o poveste mai lungă, nu insist aici…). Sunt la o adnotare marginală făcută cu creion albastru. Textul din carte spune așa: „Verbul a feri, care în limba veche avea încă sensul de a serba, ne îndreptățește să reconstruim tipul latin ferire, dispărut din limba clasică fiindcă era omonim cu celălalt ferire, cu înțeles de „a bate” , dar a cărui existență e atestată prin festus și prin derivatele feriae și feriare.” Câteva pagini mai jos: „Și feriae (zile de odihnă consacrate de romani unor anumite acțiuni religioase) au lăsat urme la noi, și anume verbul a feri, care în limba veche înseamnă încă a serba, a ținea, a păzi o sărbătoare (acesta om sâmbăta nu ferește)”.

Sextil Pușcariu vrea să spună că un substantiv latin păstrat în majoritatea limbilor romanice, feriae, nu are atestat în latină verbul corespunzător – dar că acest verb se poate reconstitui prin limba română, exemplul dat în paranteză: nu ferește = nu sărbătorește, nu ține feria, sărbătoarea. Dimpotrivă, româna nu păstrează substantivul, înlocuindu-l cu sărbătoare, dar sensurile substantivului se mai regăsesc în verb.

Adnotarea profesorului Florea Fugariu: „vezi, însă, a se feri de bărbat, în perioada sărbătorilor religioase, etc. (feriae)”. Dânsul vede, așadar, aici, imperativul (femeilor) de a se păstra curate în timpul sărbătorii religioase – pentru că, altfel, femeile nu au de ce să fugă de bărbați în mod obișnuit, în timpul profan. Nu-l atenționează pe Sextil Pușcariu, desigur, ci doar completează că sensul din limba românească veche (acesta om nu ferește sâmbăta) se mai păstrează și în expresii de limbă curentă.

Revin, în cazul acesta, la toporul care trebuie ferit de lemn verde și uscat. Este vorba, cum cred că se leagă lucrurile, tot de ținerea unei sărbători, mai exact, a unui ritual: cuțitul sau toporul / toporașul / barda de jertfă se păstrează doar pentru animalele de jertfă, nu trebuie atins de lemn, de regnul vegetal în general. Amintiți-vă de cuțitul din copilăria Dvs. pentru înjunghiat porcii ori mieii ori caprele: nu era el păstrat cu grijă undeva, la grindă, uns cu oarece grăsime, sau înfășurat într-o cârpă și ascuns în fundul sertarului pentru tacâmuri din bucătărie – ca să fie folosit numai la ritual? Asta voia să-mi transmită fierarul țigan din copilăria mea, că mi-a făurit în vatra lui, cu foalele lui, un toporaș … de care n-am nevoie, pentru că eu nu tai, încă, fiind copil, nici măcar o găină. De ce a uitat el sensul „descântecului de topor”? – Nu știu. Dar știu că țiganii fierari din satul meu erau foarte apropiați de tata, care avea și moara satului – care, nu este așa, avea roți de piatră și trebuia să le bată morarul la două sau la trei săptămâni, treabă complicată, uluitor de frumoasă (am să vi-o povestesc altă dată), pentru care, însă, era nevoie înainte de toate de ciocane multe, bine ascuțite, adică săptămânal date la fierar ca să aibă timp și cărbuni din lemn de prun pentru ele…Și mai știu că porcii noștri, din copilărie, tot de Lucian Fieraru erau tăiați – adică: înjunghiați, desfăcuți (cu spălatul ne râcâitul ne ocupam noi, ceilalți), apoi peciuiți cu grijă, puși la tron sau la copaie…Sărbătorile de iarnă se țineau cu topoare și cuțite ferite de lemn verde sau uscat…

Apropos, dicționarele noastre de limbă sunt, și aici, cam glumețe. Cel din 1998 și cel din 2009 pun la a feri „etimologie necunoscută”, iar DEXI (Gunivas, 2007,2239 p., prefață Vasile Arvinte, lucrat preponderent de universitari basarabeni) ne trimit, pentru etimologie, la limba maghiară. Pas parol, n-o cunosc! Dex-ul vechi, din 1964, dă etimologia lui Pușcariu – la fel celelalte dicționare vechi – ceea ce-mi întărește convingerea că cele mai vechi cărți de filologie sunt, cel puțin la noi, și cele mai bune. Să le feri(e)m pre ele – să ne cam ferim de cele noi, și să ne ia cu fiori când ne gândim că vor urma altele, și mai noi…Sau, iată alternativa aleasă de mine, să legăm singuri lucrurile ca să vedem cum devin ele – cel puțin întru frumosul dintre ele, dacă adevărul stă în ceartă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*