Dar oare ei, înaintașii, ce și-ar dori să vadă la cei 100 de ani ai Unirii? Ceea ce am făcut noi pentru ei, „unirea” pe care am împlinit-o la rândul nostru, sau ceea ce spoim acum în grabă pentru a celebra Centenarul?! Vor ei oare să vadă că, din devenirea pe care ne-au lăsat-o moștenire, am ales doar să zugrăvim câteva case? Sau vor un mesaj peste timp, o dovadă a continuității idealurilor lor sau măcar abandonarea acelei stări de continuă tărăgănare în care ne-am împietrit de mai bine de un sfert de veac?…
Ce și-ar dori ei oare? Să-și vadă numele pe o placă așezată în grabă pe un zid proaspăt tencuit, poate chiar pentru următoarea sută de ani!, așa cum ne e obiceiul în a ne omagia înaintașii, să ne aducem aminte de ei și să-i onorăm doar la norma de aniversări, sau o împlinire astrală pe seama celei făcute de ei: reîntregirea țării?
În pragul unui Centenar căruia avem norocul a-i fi contemporani, instituțiile noastre sunt preocupate, nu de consemnări monumentale, ci de chestiuni administrativ imobiliare! Căci, oare, cum poți numi inițiativa, prezentată aproape ca pilon central al „Centenarului”, venită dinspre Ministerul Culturii de a identifica și renova casele celor care au făcut posibilă Unirea? Eventual, a le zugrăvi, dacă va mai fi timp…
Așa se aniversează un Centenar?! Atât putem? Scoatem în față „anexele” unui moment jubiliar, imobile despre care nici nu ar trebui să vorbim, fiind de la sine subsumate normalității acelei continuității cu care ne tot lăudăm?
Acesta este idealul nostru la o sută de ani? Cu asta venim în fața înaintașilor ca dovadă a continuității jertfei lor în definirea și împlinirea unui ideal?
Atât putem prezenta după cei o sută de ani de așteptare ai lor?! Câteva imobile restaurate?!… Aceasta să fie „întregirea” pe care le-o aducem ca dovadă a respectului nostru față de ei? Azvârlirea câtorva găleți de var peste ziduri despre care nici măcar nu știm dacă ne mai aparțin! Pentru că nici măcar atât nu au putut conserva funcționarii noștri: lista caselor memoriale ale acelora care au contribuit la Marea Unire. Pentru că, sună dramatic de insignifiant, dar Ministerul Culturii trebuie întâi să identifice acele case! Apoi să vadă dacă le poate recupera… Și ar fi un gest lăudabil. Privit însă doar la dimensiunea putinței noastre, ca generație postdecembristă… Pentru că atât pare că putem în fața Istoriei, în prag de Centenar…
Ce am făcut până acum? Cum am ajuns ca la conturarea unei cifre aniversare, pe care ar fi trebuit să o onorăm cu o reîntregire cu fiicele Patriei, să prezentăm posibilitatea, devenită chiar ideal, de a zugrăvi câteva case, ba nici măcar să avem acel minim al garanției patrimoniului nostru cultural?
Pentru ce și-au luat lefurile funcționarii care trebuiau să vegheze la conservarea Panteonului Național?
Am crezut că redenumirea Ministerului Culturi cu normalitatea „identității naționale” se referă la altceva! Nu la identificarea a ceea ce mai putem recupera pentru a pune de grabă pe post de șevalet de care să sprijinim ipocrizia unor jerbe aniversare…
Nu ne-am dezmeticit încă despre ceea ce vrem să facem, memorabil, în cadrul Centenarului… Nu am găsit încă ieșirea din protocolul și festivismului acelui „lasă că merge și așa”. Punem trei coroane, facem câteva hore, tipărim niște broșuri și, gata, ne-am onorat înaintașii? Înaintașii care au aparținut unui timp al românismului. Care au trăit vremurile înălțătoare ale construcției noastre ca neam.
Suntem în pragul unui Centenar în care pare a consemna, nu suta de ani a României românilor, ci a un sfert de veac trecut în care țara a început să fie a altora.
Noi, la nivel de instituții, ne frământăm încă despre ceea ce să scriem în programele de jubileu, cât să dea bine la imagine. Nu să ne cinstească înaintașii. Pentru că nu ne interesează cum ne văd ei de acolo, de la înălțimea clipelor astrale ale României Mari: cât de mici, cât de indiferenți, cât de ipocriți…
La Budapesta a intrat în funcțiune mașinăria de propagandă, dezinformare și acțiune „Trianon 100”. Menit să contracareze Centenarul nostru. Și care funcționează, ajungând deja la un nivel de germinare al seminței otrăvite a revizionismului și iredentismului cum nu s-a pomenit, nu vreodată în acești 100 de ani ai Unirii, ci adunat în tot acest veac.
Iar noi… ce facem? Căutăm printre buruienile pe care le-am lăsat să năpădească peste zidurile transformate în morminte spirituale…
P.S.:
„Vrem să reabilităm casele marilor făuritori ai Unirii, pentru a marca Centenarul”… Ne spune ministrul Culturii… Oare ce poți să mai spui în fața unei asemenea declarații oficiale? Doar să te rogi ca partea doua, a acelui dacă mai avem ce (pentru că „se lucrează momentan la un inventar al lor”) să reușească înainte de trecerea Centenarului…
Lasă un răspuns