Inelul lui Dobrotici descoperit la Capul Caliacra (Bulgaria)

Arheologii bulgari au descoperit un inel dotat cu o cavitate ascunsă despre care cred că a fost folosită pentru a ascunde otrava ce era folosită pentru crime cu scop politic în Dobrogea secolului al XIV-lea. Inelul creat din bronz datează de mai bine de 600 de ani şi a fost descoperit în urma excavaţiilor efectuate în zona ruinelor de la Capul Caliacra (Bulgaria), unde trăiau aristocraţii dobrogeni în secolul al XIV-lea.

Oficialii bulgari afirmă că în urma excavaţiilor au fost descoperite peste 30 de bijuterii, printre care ornamente de aur, inele de aur şi cercei din perle, însă niciuna nu se aseamănă cu acest inel deosebit. „Inelul este o lucrare de artizanat excepţională, iar cavitatea pe care o are a fost creată în mod intenţionat”, spune Bonnie Petrunova, coordonatoarea excavaţiilor şi totodată director adjunct al Muzeului Naţional de Arheologie din Bulgaria. Petrunova afirmă că inelul ar fi putut fi creat pe plan local, sau importat din Italia sau Spania. Specialista crede că inelul ar fi putut fi purtat pe degetul mic al mâinii drepte a unui bărbat. Gaura din inel ar fi permis purtătorului să toarne pe ascuns otravă în paharul cuiva cu o simplă mişcare de deget, explică arheologul. Petrunova crede că inelul ar fi putut aparţine lui Dobrotici (Dobrotiţă), conducător al Ţării Cărvunei între anii 1347 şi 1386. Etnia lui Dobrotici rămâne subiect de dispută între istorici, el fiind considerat fie român, fie bulgar, fie turc creştinat, sau chiar turc sau cuman. În forma „Dobrotici”, numele său este slav, dar P. P. Panaitescu observă că forma „Dobrotă” este foarte răspândită la români şi concluzionează că în acest stadiu al surselor disponibile numele nu poate furniza informaţii asupra originii etnice a lui Dobrotici şi a rudelor sale. Dar „dobă” poate fi și „tobă”, „dobă” (drob), ca mezel, făcut din carne şi plante aromatice, dar şi „tobă” („dobă”), ca instrument muzical sau folosită pentru anunţare unor veşti importante (ca și toaca și clopotul). „Dob-Rotă” poate fi „Cea care dă roată, care se învârteşte, cea rotundă”, precum Roata Lumii, Roata Destinului, Roata Fortunei.

Istoria Dobrogei este  bogată şi complex şi se întinde pe o perioadă documentată de timp de mai bine de 2.500 de ani. Începând cu secolul al VIII-lea î.Hr., corăbiile greceşti purtând familii întregi de negustori, meşteşugari, ostaşi şi marinari intră în marea denumită de Sciţi Axaina (de la „albastru întunecat” spun istoricii; sau „Axa – Ana”, locul salvării protejat de Marea Zeiţă aflată în şaua lumii – Grădină a Maicii Domnului) şi o denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). Zona gurilor Dunării, prin posibilităţile sale comerciale (şi nu numai), le atrage atenţia, şi colonişti veniţi din Marea Egee şi de pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăţi-porturi.

Chiar şi sub stăpânirea persană, cetăţile greceşti au influenţat semnificativ comerţul dintre mare şi Dacia, marcând progresul comerţului dacilor şi a civilizaţiei acestora. În circa 330, Alexandru cel Mare (trac – get sudic şi el) i-a înfrânt pe tracii vasali ai perşilor, şi a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre. În 322, anul destrămării imperiului lui Alexandru, Dobrogea este inclusă în regatul macedonian, iar geto-dacii îşi reiau autonomia locală de care dispuneau pe vremea perşilor. Ulterior, cetăţile greceşti dobrogene au intrat în sfera de influenţă a regatului pontic condus de Mitridate VI Eupator. În 55 Dobrogea şi cetăţile greceşti de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44.

În secolele IV-III î.Hr. sunt menţionaţi câţiva conducători   daci, precum Zalmodegikos, Oroles, Rhemaxos, Zoltes, iar în secolul I î.Hr. sunt menţionaţi conducătorii Roles (în sudul Dobrogei), Dapyx (în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (în nordul Dobrogei), ce vor fi înfrânţi de romani. În urma acestei victorii, Roma îşi întinde stăpânirea şi asupra Dobrogei (28 î.Hr.). Dobrogea a fost inclusă în a doua jumătate a secolului I î.Hr. în provicia romană Moesia Inferioară de către împăratulOctavian Augustus. În timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război între daci, aliaţi cu sarmaţii contra romanilor. Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au început să apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goţii, gepizii şi hunii. Odată cu împărţirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intră în componenţa Imperiul Roman de Răsărit (Romaion), treptat creştinat şi denumit mai târziu (de istoricii mai recenţi, începând cu germanul Hieronymus Wolf) „Imperiul Bizantin”. Odată cu împărţirea definitivă a imperiului (395), Dobrogea (numită pe atunci Scythia Minor) va intra în componenţa Imperiului Bizantin (Romaion). Împăratul Iustinian I a întărit cetăţile de pe Dunăre, cartea lui Procopius (“Despre construcţii”) enumerând 90 de cetăţi restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava), ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse şi schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creştine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanţa ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind „in partibus”. După anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor (mai apoi ale avarilor şi bulgarilor) vor avea loc şi în Dobrogea, zona decăzând treptat din strălucirea sa de pe vremea lui Iustinian. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei părăsiri bruşte şi violente a teritoriului undeva la sfârşitul secolului al VI-lea (probabil faptul e legat de marea pustiire avară din 587). La Tropaeum s-a purtat o bătălie importantă, care a pecetluit de altfel sfârşitul oraşului antic. Urme de incendieri serioase au fost găsite şi la Ulmetum, Callatis şi Histria.

În secolul VII bulgarii au invadat teritoriile de la sud de Dunăre, ajungând pe râul Mariţa (anticul Hebros) şi la Marea Adriatică. Prima fază a fost consumată în 679, când hanul Asparuch trece Dunărea şi se instalează în Moesia şi Scythia Minor. Dobrogea a rămas sub dominaţie bulgară până în 971. În acest răstimp, populaţii slave s-au aşezat printre tracii latinizaţi sau elenizaţi din regiune (urmaşii Geţilor de Aur primordiali). Mai târziu, când puterea bulgară a început să scadă, Dobrogea a retrecut în stăpânirea bizantină (romaionă) în 971, iar Bulgaria a fost în cele din urmă integral cucerită de bizantini în 1014. În secolul al X-lea, sunt menţionaţi doi jupâni (conducători), probabil de origine bulgară sau vlahă: Gheorghe şi Dimitrie (cca. 943). Imperiul bizantin a reuşit cu greu să menţină Dobrogea sub dominaţia sa din cauza atacurilor pecenegilor şi a cumanilor şi a răscoalelor bulgarilor şi proto-românilor (Valahi). Un alt pericol l-au reprezentat armatele cneazului rus Sviatoslav, care în 971 au asediat Dristra (Silistra). Această cetate, împreună cu Constanţa şi altele s-au pus sub protecţia împăratului bizantin, reuşind astfel să respingă asediul. După acest eveniment, împăratul Ioan I Tzimiskes a alcătuit în acele locuri o themă, numită „Mesopotamia Apusului” (cu înţeles de „Ţara dintre ape”, sau „Cea salvată din Potopul universal care a fost și a sfârșit o lume”- Pământul lui Adam) cu centrul la Licostomo („Gura Lupului” în greceşte) sau la Dristra. Această themă era alcătuită din două strategate: cel de Dristra în nord şi cel de Ioannopolis în sud. Primul strateg a fost un anume Leon. Prin 975 – 979, strategatul de Ioannopolis a fost încorporat în thema Thracia, în vreme ce thema Mesopotamia Apusului era împărţită într-un strategat omonim (în nordul Dobrogei) şi cel de Dristra (în sudul Dobrogei). Porturile Dristra, Aegyssos şi Constantia au adăpostit atunci dromoanele care erau preătite să apere Mesopotamia Apusului. După 986, bulgarii au cucerit strategatul Dristrei, până la linia întărită Constanţa – Cernavodă.

Teritoriul rămas (practic strategatul Mesopotamia Apusului şi câteva fortificaţii dunărene între Cernavodă şi Dristra) au fost reorganizate într-o toparhie cu o largă autonomie politică, administrativă şi decizională. Campania din anul 1000 pornită de împăratul Vasile II Macedoneanul a readus teritoriile de est ale Bulgariei sub ascultarea unui strategat al Dristrei, thema Mesopotamia Apusului fiind desfiinţată. Această formaţiune nouă a fost pentru scurtă vreme subordonată themei Thracia, urmând ca după câţiva ani să fie separată. După 1020, împăratul Vasile II a înfiinţat o nouă themă, numită Paristrion sau Paradunavon. Aceasta cuprindea teritoriile dintre Munţii Balcani, Dunăre (de la Vidin până la gurile de vărsare) şi Marea Neagră. Centrul noii formaţiuni era tot oraşul Dristra, iar conducătorul ei se numea “katepan”, duce sau arhonte. Această temă, fără alte subdiviziuni, va rămâne sub stăpânirea bizantină până în secolul al XII-lea (cu scurte întreruperi în 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–1091, când graniţa a fost retrasă temporar pe aliniamentul Munţilor Balcani). În 1072, împăratul Nicefor III Botaneiates l-a trimis în zona Dobrogei de sud pe generalul Nicefor Bryennus să îl pedepsească pe răsculatul Tatrys. În 1087, împăratul Alexios I Comnen, împreună cu aliaţii săi cumanii, duce o campanie la nord de Dunăre împotriva pecenegilor. Sora împăratului, Anna Comnena, menţionează în opera sa „Alexiada” existenţa a trei mici formaţiuni în Dobrogea în perioada 1086-1091: jupânii Tatos/Chalis (probabil acelaşi cu Tatrys), în zona Silistrei; Sacea (Satza/Sata), în zona Deltei Dunării şi Sestlav, în zona Vicinei: „[…] Voind să povestesc o năvălire împotriva împărăţiei romeilor mai groaznică şi mai mare decât cea dinainte, iau lucrurile din nou de la început; căci s-au amestecat ca valurile mării. Un neam scitic, prădat zilnic de sauromaţi, părăsindu-şi sălaşele, a coborât la Dunăre, şi, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit şi Chalis, cu Sestlav şi Saţa, căci trebuie să amintesc şi numele celor mai de seamă dintre ei, deşi trupul istoriei se murdăreşte cu aceştia, unul, ţinând în stăpânirea sa Dristra, ceilalţi Vicina şi celelalte.” (Anna Comnena).

Nicolae Iorga socoteşte că aceşti trei conducători ar putea să fi fost români „dicieni”, sau, în cazul în care erau pecenegi, că stăpâneau cnezate de români „dicieni” iar acţiunea lor ar fi reprezentat o încercare de emancipare de sub tutela bizantină. Această ipoteză a fost susţinută şi de către Nicolae Bănescu şi C. Brătescu, acesta din urmă comparând aceste „cnezate româneşti” cu cele ale lui Litovoi şi Seneslau. Alţi istorici, îndeosebi bulgari, contestă, uneori în limbaj polemic, caracterul românesc al celor trei formaţiuni statale. Gheorghe Brătianu presupune că Tatos era peceneg, Sestlav un şef slav al Vicinei, iar Saţa un şef local, însă lasă loc la interpretări: „Este foarte greu de stabilit precis care le este naţionalitatea. Fapt este că din momentul acela Dobrogea este ocupată aproape permanent de neamuri turceşti. Rând pe rând urmează pecenegi, uzi, cumani, […] pe urmă şi elemente venite din Asia Mică selgiukidă. Este deci o permanenţă de viaţă turcească […]. Faţă de unele teorii emise în ţara vecină cu noi dinspre sud, această constatare nu este lipsită de interes, pentru că arată că, în orice caz, sub o formă turcească, destinele Dobrogei au fost din momentul acela pentru multă vreme deosebite complet de ale Bulgariei din Balcani.” (Gheorghe Brătianu).  În anul 1094 este menţionat de Ana Comnena un alt conducător local al Vlahilor, numit Pudilă. Pe harta călătorului arab Idrisi, alcătuită în 1154, zona aflată între Dunăre şi Marea Neagră este denumită Burgean sau Brugean. În 1185, în urma răscoalei fraţilor vlahi Asan şi Petru, Dobrogea intră sub dominaţia statului Imperiului Vlaho-Bulgar, numit în documentele epocii Regnum Bulgarorum et Valachorum, dar în istoriografia modernă „Al doilea Imperiu Bulgar”. Aceasta durează până în 1320/5, când Dobrogea devine independentă sub numele de Principatul de Cărvuna, denumit în istoriografia modernă „Despotatul Dobrogei”. În acest timp se vorbea în zonă graiul „dician” menţionat în lucrările lui George Vâlsan, un grai al limbii române influenţat de limba greacă (influenţă perceptibilă prin unele nume de plante sau animale şi îndeosebi peşti, prin numiri de unelte de navigat şi pescuit, unele transmise ulterior şi Lipovenilor). Delta Dunării (cu excepţia deltei secundare a braţului Chilia) face tradiţional parte din Dobrogea, dar în Antichitate şi Evul Mediu, litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche şi Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava şi Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât hărţile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, mărită de aluvionarea ulterioară, sunt geomorfologic false.

Dobrogea mai apare în coronicile arabe din secolul al XIII-lea sub denumirea de „Şakji”. Aceste cronici menţionează ca locuitori pe vlahi, cu termenii „al-Awalak” şi “ulaqut”. În 1320 este menţionat un anume Balica sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebar) la sud. În 1346, fiii lui Balică, Dobrotici şi Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratuluiIoan V Paleologul, emirul Bahud din Umur, un vasal al Bizanţului, conduce o expediţie împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră. Balică şi Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător.

Între 1352-1359, odată cu scăderea puterii Hoardei de Aur, Ţara Românească ia în stăpânire gurile Dunării cu cetăţile Obluciţa (azi Izmail, Ucraina) şi Chilia, şi Insula Şerpilor, în timp ce un nou stat apare sub jupânul tătar creştinat Demetrios în zona Vicinei (actualul masiv al Măcinului, malul sudic al Dunării). Mai la sud de acesta, despotatul Dobrogei este creat de Balică, dar conducătorul suprem a fost Dobrotici (Dobrotiţă) căruia i se datorează despărţirea regiunii de Imperiul Bizantin, care, cu ajutorul Genovezilor şi al Tătarilor, o recucerise în1262 de la Ţaratul Vlaho-Bulgar, şubrezit de invaziile tătare. Despotatul Dobrogei se întindea pe teritorii aparţinând astăzi Bulgariei (la sud) şi României (la nord) cu o populaţie mixtă cuprinzând nu numai Bulgari, Români şi Tătari (aceştia din urmă, sosiţi în 1224), ci deasemenea Greci, Armeni şi Genovezi în zona porturilor. Capitala era la Cărvuna (azi Kavarna, Bulgaria), iar cetatea domnească se afla nu departe, la Caliacra. Frontierele i s-au modificat de mai multe ori în decursul existenţei Despre Dobrotici (Dobrotiţă) ştim că, în anul 1357, acesta se declară despot. În acelaşi an, pierde Mesembria şi Anhialos (azi Nesebăr şi Pomorie, în Bulgaria), recucerite de împăratul bizantin Ioan V Paleolog. Dar doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucereşte cetatea Vicina de la jupânul Demetrios, gurile Dunării de la Ţara Românească, Silistra de la Ţaratul Târnovo, şi îi alungă din ţară pe genovezi care păstrează doar portul Licostoma (azi Periprava). Noul stat capătă numele de Dobrogea, după numele lui Dobrotici. Arhiepiscopul Vicinei, Iachint, devine primul metropolit al Ţării Româneşti tot în 1359. În 1366 Ioan V Paleolog vizitează Roma şi Buda, încercând să capete ajutor pentru campania sa împotriva Dobrogei, în cursul căreia este capturat la Varna. O nouă campanie condusă de Amedeo VI de Savoia, sprijinită de Veneţia şi Genova încearcă să-l elibereze pe împărat.

După ce Amedeo cucereşte unele cetăţi din sud, Dobrotici negociază pacea eliberându-l pe împărat şi căsătorindu-şi fiica cu Mihail, fiul împăratului. În 1369, Dobrotici împreună cu aliatul său Vladislav I al Ţării Româneşti l-au ajutat pe Ivan Straţimir să revină la tronul Vidinului. Cu acest prilej cetăţile Dârstor (Silistra) şi Chilia trec în posesia Ţării Româneşti. În 1379, flotele munteană şi dobrogeană blochează flota genoveză în faţa Constantinopolului. În 1386, Dobrotici moare şi îi urmează la tron Ivanko sau Ioan, care acceptă pacea cu Murad I al Imperiului Otoman şi semnează un tratat comercial cu Genova. Ivanco moare în 1388 în timpul expediţiei Marelui Vizir Çandarli Ali Paşa împotriva Ţaratului Târnovo (şi a cetăţii Dârstorului, atunci aflată în stăpânirea Ţării Româneşti). În urma expediţiei, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominaţia Imperiului Otoman, în timp ce Dobrogea de Nord intră în componenţa Ţării Româneşti, care îl învinge pe Marele Vizir. De notat că istoria Dobrogei este intrepretată de multe ori greşit sau tendenţios, dat fiind caracterul său multinaţional care permite atât bulgarilor, cât şi românilor, să revendice această istorie a Dobrogei ca parte integrantă a istoriei naţionale a fiecărei ţări. Misteriosul inel „al lui Dobrotici” (Dobrotiţă), descoperit de arheologii bulgari la Capul Caliacra „ar putea explica multe din decesele inexplicabile înregistrate în rândul nobililor şi aristocraţilor apropiaţi lui Dobrotici”, concluzionează directorul adjunct al Muzeului Naţional de Arheologie din Bulgaria. Prin acestă descoperire vom mai face un pas important spre a înţelege complicatele relaţii interumane din acea epocă îndepăratată „a lui Dobrotiţă” şi riscurile la care erau expuşi oamenii, dacă se aflau angrenaţi în jocurile de putere ale zilei.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*