Crez de tinereţe, crez de generaţie!

În toamna anului 1919, Corneliu Zelea Codreanu se înscrie, ca membru activ, într-o organizaţie patriotică, „Garda Conştiinţei Naţionale” întemeiată şi condusă de muncitorul Constantin Pancu cu sediul în strada Vasile Alecsandri, nr. 3, Iaşi. Organizaţia avea caracter muncitoresc. Constantin Pancu era muncitor instalator, cu patru clase, orator şi iubitor al celor mulţi şi săraci dar cu „conştiinţă clar românească”. Garda Conştiinţei Naţionale a activat doar în anii 1919 – 1920, anii de mare pericol comunist pentru România. Garda Conştiinţei Naţionale strângea pe străzile Iaşului, în „Piaţa Unirii”, mulţimi impresionante de până la 10.000 de cetăţeni ridicând conştiinţa naţională a românilor în acel moment critic acţionând ca o veritabilă „barieră în faţa valului comunist”. Între agenţii Moscovei, care manipulau parte din muncitorimea Iaşului, şi organizaţia lui C. Pancu, au avut loc confruntări de stradă, zilnice şi, desigur, sângeroase.

Garda Conştiinţei Naţionale, şi-n care Corneliu Z. Codreanu a devenit activist de seamă, obţine, în februarie – martie 1920, două victorii împotriva uneltirilor comunisto – moscovite. În 10 februarie 1920, la Regia monopolurilor statului din Iaşi, unde munceau 1000 de lucrători, comuniştii au declanşat greva generală. Steagul roşu, steagul lui Lenin a fost înălţat şi fâlfâia triumfător pe clădire. Simbolurile statului român au fost date jos, distruse. În locul lor au fost afişate fotografiile „marilor eroi proletari” Karl Max, Lev Troţki, Cristian Rakovski. Muncitorii care au fost împotriva actelor antinaţionale au fost bătuţi, răniţi, alungaţi. Într-o asemenea situaţie tensionată, gravă Constantin Pancu şi C. Z. Codreanu se pun în fruntea unei mulţimi de muncitori ieşeni, cu steagul tricolor în mână, pleacă de pe strada Lăpuşneanu prin Păcurari cântând nu „Internaţionala”, ci „Deşteaptă-te Române”. Ajung la Regie, Codreanu se urcă pe clădire, aruncă jos steagul roşu, înlocuindu-l cu steagul tricolor, şi predau clădirea Armatei. Greva comunistă va fi zdrobită. Pancu şi Codreanu adună 500 de muncitori „din toate colţurile Iaşului” şi redeschid fabrica. După câteva zile, foştii grevişti, induşi în rătăcire de agenţii Moscovei, solicită acordul autorităţilor de a fi reprimiţi la lucru.

A doua victorie a patrioţilor români şi a Gărzii Naţionale va fi repurtată, tot împotriva unui focar otrăvit de agitaţie moscovită, cel mai puternic centru comunist care era la atelierele C.F.R. Nicolina Iaşi, în luna martie 1920. Agenţii Moscovei, peste 5000, erau înarmaţi. Autorităţile române nu aveau curajul să intervină. I-au sfătuit pe conducătorii patrioţi Constantin Pancu şi C. Z. Codreanu să nu se aventureze în bârlogul bolşevic de la Nicolina. Steagul roşu moscovit flutura şi aici peste atelierele C.F.R.. Patrioţii îşi asumă riscul, pătrund, cu o locomotivă luată de la depou, în Ateliere. C. Z. Codreanu urcă pe scara lungă, cu steagul tricolor în dinţi, ajunge pe clădire, aruncă cârpa roşie jos, înălţând tricolorul. Sfidează urletele, ameninţările bolşevicilor dovedind un curaj exemplar.

În faţa hotărârii patrioţilor români oamenii Moscovei ameninţă, dar dau înapoi: „Efectul moral al acestei acţiuni este incomparabil. Iaşul hueşte. Pe stradă nu se vorbeşte decât despre „Garda Conştiinţei Naţionale”. Un curent de redeşteptare românească pluteşte în aer. Trenurile duc mai departe, în cele patru zări, reînvierea. Ne dăm seama că bolşevismul va fi învins, pentru că în faţa lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barieră de conştiinţă care nu-i va permite să se extindă. Toate drumurile de înainte îi sunt închise. De acum va trebui să dea înapoi. Nu mult după aceasta a intervenit şi acţiunea întreprinsă de guvernul generalului Averescu, care a tăiat orice perspectivă acestei mişcări”.

Agitaţiile comuniste pătrunseseră şi-n Parlament. Vorbesc de primul parlament al României Mari, creat în urma scrutinului electoral pe baza votului universal în noiembrie 1919, şi-n care ajunseră şi oamenii Moscovei. Unii parlamentari voiau debarcarea monarhiei cu ajutorul Rusiei comuniste, Ion Mihalache, dându-i impresia lui Ion I. C. Brătianu că primul for legislativ al României Unite oferă un spectacol de „Dumă prerevoluţionară”. Pericolul în care se afla ţara era manifest. Tot marele om politic liberal, I. I. C. Brătianu va găsi soluţia. La sfatul său, regele Ferdinand îndepărtează guvernul Alexandru Vaida-Voevod, ce se afla la Londra, printr-o telegramă cifrată, o metodă „suigeneris”, şi-l aduce la putere pe generalul Alexandru Averescu, scopul fiind de a restabili ordinea în ţară şi a consolida statul român. Am zăbovit mai în urmă asupra împrejurărilor în care s-a creat primul guvern Alexandru Averescu în 1920, ce mandat a primit acesta de la rege şi I. I. C. Brătianu în urma negocierilor secrete, pe o durată strict limitată în vederea atingerii unui scop.

Desigur, cele două fapte de bravură înfăptuite de C. Z. Codreanu în Iaşul anului 1920 i-au adus prestigiu şi popularitate. Nu „neastâmpărul militant”, de care scria Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul C. Z. Codreanu să se implice în evenimentele timpului. Riscurile asumate nu erau deloc mici. Masa bolşevică era înarmată, iar crima politică nu-i era străină. Z. Ornea, dacă ar fi avut o minimă onestitate, dacă tot a scris despre „militantismul” tânărului student, să fi făcut precizarea pentru ce anume milita Codreanu în anii ’20? Împotriva cui se ridicase el şi miile de locuitori ai Iaşului? Desigur, împotriva agenţilor comunişti ce infestau metropola de la est de Carpaţi, toţi agenţi plătiţi ai Rusiei Sovietice şi care agenţi, ideologi, conducători controlau prin manipulare şi propagandă mincinoasă mare parte din muncitorii ieşeni. Şi care “conducători” ai muncitorilor, ca dr. Ghelerter, Gheler, Spiegler, Schreigher, erau evrei. Aceştia au impus mulţimii înfometate, victima manipulării şi diversiunii, sloganuri criminale precum „Jos România”, „Jos Armata Română”, „Jos regele Ferdinand”, „Trăiască Rusia”, „Trăiască Lenin”, „Trăiască Marx” etc. Dacă tot scria despre „militantismul” lui C. Z. Codreanu, Z. Ornea putea să fie explicit. Pentru ce milita? Împotriva cui? Desigur, cărturarului Z. Ornea nu i-a fost străin adevărul în legătură cu activitatea politico-socială, de început, a lui C. Z. Codreanu, dar s-a ferit ca dracul de tămâie să-l spună. Cum să scrie, el, că tovarăşii evrei comunişti din Iaşi activau pe faţă împotriva României şi pentru Rusia?

În 1920, la Iaşi, Corneliu Z. Codreanu s-a angajat într-o aspră şi grea luptă civică pentru apărarea statului român, a României întregite. A denunţat maşinaţiunile tenebroase ale Rusiei, ce găsiseră în evreimea Iaşului o veritabilă coloană a V-a. „Militantismul” lui urmărea salvarea integrităţii teritoriale a României Unite, pe care Românie Unită agenţii Moscovei o denunţau ca pe un „imperiu multinaţional”! Evreii comunişti luptau pentru dezmembrarea noului stat. Poziţia tovarăşilor evrei cominternişti, că statul român este unul multinaţional şi că fiecare comunist român are misiunea sfântă de a lupta pentru distrugerea lui, va fi inclusă şi adoptată de partidul comunist din România ca strategie politică pe toată perioada interbelică, ca program doctrinar.

Împotriva acestor duşmani ai României, trădători ai ţării, a luptat Corneliu Z. Codreanu, cu toţii agenţi N.K.V.D., aflaţi în slujba celui mai periculos vrăjmaş, U.R.S.S.. Codreanu atunci, şi nu numai, a combătut cu vehemenţă pe comunişti, comunismul, nu pe evrei ca neam. El condamna activitatea trădătoare a evreilor comunişti, slugi ale Cominternului, nu poporul evreu în sine. Nu a fost vinovat Corneliu Z. Codreanu că, în perioada interbelică, majoritatea comuniştilor din România interbelică au fost evrei. Deci, ideologia sa, doctrina sa politică era net anticomunistă şi nu antisemită. După ce anii au trecut, iar statul român consolidându-se, C. Z. Codreanu, ca şi toţi observatorii avizaţi ai perioadei, a înţeles un fapt indubitabil: politicienii români ce formau o oligarhie economică şi financiară rapace a fuzionat pe faţă cu o altă oligarhie, la fel de rapace şi periculoasă, oligarhia de origine evreiască din România. Împotriva acestor două pericole majore ce puneau în primejdie integritatea statului român (agenţii Moscovei), sau îl confiscaseră (anii 1930 – 1940), punându-l între paranteze, a acţionat în plan politic şi civic pe durata vieţii sale, Corneliu Zelea Codreanu.

El nu a urât pe evrei, ci a urât pe comunişti. El n-a urât pe evreii sărmani, cinstiţi, ci pe evreii părtaşi la jaful general exercitat şi de ei în perioada interbelică în România. A-l judeca în manieră tezistă, de origine cominternistă, pe Corneliu Z. Codreanu şi marea sa mişcare politico-ideologică ca antisemiţi se constituie într-o grosolană mistificare a istoriei.

Anticomunismul doctrinar l-a definit până la moarte ca şi combaterea oligarhiei (indiferent de origini) ce practica pe lângă jaful sistematic, ca urmare a monopolului puterii, şi politicianismul abject având ca rezultat destructurarea statului român, slăbirea acestuia, au reprezentat fundamentele ideologice ale lui Corneliu Z. Codreanu şi ale grupării politice creată de el.

Aşadar, nu antisemitism primitiv, visceral cum au indus mincinos autorii cominternişti, nu clan de crimă organizată, ci activism politico-ideologic ce denunţa trădarea ţării de chiar oligarhia care o conducea. Activism politic ce urmărea trezirea Naţiunii Române, implicarea ei în salvarea ţării de la dezastrul spre care o împingeau oligarhii vremii. Ion Vinea, autorul straniului roman „Lunaticii”, a avut dreptate când a declarat în 1934 că tineretul ţării ce venise sub steagurile lui C. Z. Codreanu, era condamnat la moarte de oligarhie.

Sfidarea, înfruntarea cu care tineretul ţării denunţa trădarea intereselor poporului român de către oligarhie nu le va fi iertată. Cum niciodată orice oligarhie, sau grup de putere din România, indiferent de epocă şi timp, nu va ierta pe cei ce vor avea dârzenia să-i înfrunte, să le demaşte abuzurile, trădarea, diversiunile, confiscarea statului şi folosirea pârghiilor de putere întru crearea de privilegii financiar-economice în dauna prosperităţii tuturor, generale.

Preocupat de marea primejdie a comunismului, Corneliu Zelea Codreanu încerca să identifice mijloace de a-l contracara. Muncitorii, sublinia el, au dreptul de a avea pe masă pâinea cea de toate zilele. Ei produc bunuri şi pe ei se reazămă ţara. Muncitorul, credea, C. Z. Codreanu, are nevoie ca de aer pe lângă pâine şi de demnitate, de onoare şi de libertate. Nu cu vorbe goale se umple de conţinut ideea de demnitate şi libertate, ci cu prosperitate economică. Dacă muncitorul lucrează pentru folosul patriei, patria să-l recompenseze pe măsură. Drepturile muncitorului de pe întinsul ţării trebuie împlinite cu ajutorul statului, nu împotriva statului cum acţionau agenţii Moscovei, comuniştii. Numai că pâinea şi onoarea muncitorului nu sunt de la sine înţelese, nu derivă, cum ar fi firesc, din sudoarea muncii lor. Ele trebuie smulse şi impuse „partidelor oligarhice”. Nu însă într-o luptă ce se duce sub steag străin. Pe pământul României este inadmisibil să fie înălţat alt steag în afara celui naţional, aşa cum o fac agenţii comunişti ai Moscovei, susţinea cu tărie C. Z. Codreanu.

Dreptatea pentru muncitorul român e posibilă doar sub flamura tricoloră. Cei care îndeamnă muncitorimea română ca, în numele dreptăţii pentru ea, să se ridice împotriva hotarelor ţării,trebuie înfruntaţi. Dacă pâinea muncitorului român e sfântă, la fel de sfântă e şi ţara. Nu vom admite „nimănui ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două milenară a unui neam de muncitori şi de viteji”. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului!  Nu se admite ca pentru dreptatea ta „să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii”.

De asemenea, e de combătut cu dârzenie, mereu, neobosit demagogia obraznică a oligarhiei ce s-a instalat în fruntea statului „la adăpostul formulelor tricolore”. Oligarhia, cinică şi tiranică, lipsită de iubire de ţară, i-a adus pe muncitori în pragul disperării, exploatându-i nemilos.

Vorbeşte de patrie, dar ea n-are patrie şi dacă zice că o are n-o iubeşte! Vorbeşte de Dumnezeu, dar nu crede în El!Latră cu mincinoasă smerenie (ei, oligarhii) despre Biserica neamului, în care nu intră şi nu se roagă. Vorbeşte despre simbolurile neamului, ea, oligarhia, cum ar fi Armata, dar la momentul adevărului, aceeaşi Armată a fost trimisă la război aproape dezarmată.

Aşadar, oligarhia, în viziunea lui C. Z. Codreanu, n-are nici Patrie, nici Dumnezeu, nici Onoare, nici Biserică, nici Respect pentru Strămoşi. Pentru ea, sacrificiul eroilor neamului a fost prilej de căpătuială. În clipa marii biruinţi ea nu a îngenuncheat întru slava eroilor neamului, ci s-a umplut de nădejdea unor afaceri şi mai mari. Nu vom mai permite, concluziona C. Z. Codreanu, acestor secături imorale, escroci politici să ne mai confişte destinul.

Noi, cei tineri, glosa el, ne închinăm, smeriţi, în faţa vitejilor neamului al căror uriaş sacrificiu ne-a întregit ţara. Sacrificiul cutremurător al eroilor îi permite să creadă în noul stat român întins de la Nistru până la Tisa. Crede în statul român ce cuprinde pe toţi românii cinstiţi, iubitori de muncă grea, cărora le pasă de soarta neamului. C. Z. Codreanu, crede, în noul stat român părinte protector al familiei, care asigură drepturi politice şi civile tuturor în vederea asigurării armoniei sociale, care asigură prosperitatea în funcţie de munca depusă, de sacrificiul efectuat. Muncitorul să-şi apere drepturile în sindicate naţionale, statul să purceadă la îndeplinirea lor, iar beneficiul să nu mai fie doar a oligarhiei, ci şi a celor ce trudesc.

Crede, C. Z. Codreanu, într-un Rege al românilor, Ferdinand, un adevărat părinte al ţăranilor şi muncitorilor, ce nu a ezitat să se facă una cu poporul, jertfind totul.

Tricolorul e simbolul nostru sfânt, sub mândra sa flamură, cu toţii, în armonie, ca fraţii, să clădim un nou destin României Mari. Biserica Naţională să fie în frunte ca Sfântă şi Creştină ce este. Preoţii să lumineze, cu Evanghelia în mână, poporul. Dacă nevoile neamului o cer, să se jertfească ca mucenicii istoriei noastre trecute. Nu vorbe din Evanghelie pentru popor, ci fapte, pilde, credinţă pe măsura Evangheliei. Doar aşa poate învia neamul prin creşterea conştiinţei autentice naţionale de la păstorul din munţi şi plugarul câmpului şi până la cărturarii ce trudesc, cu toţii, întru edificarea României de mâine. Iată crezul lui C. Z. Codreanu.

Extrem de revelator, în direcţia cunoaşterii reale a ideologiei tânărului Corneliu Z. Codreanu, la vârsta de 20 de ani, mi se pare Apelul din 30 august 1920, publicat la Iaşi, în ziarul „Conştiinţa”. Este un text extraordinar, adresat tuturor locuitorilor României, şi care ne dezvăluie un Corneliu Z. Codreanu profund preocupat de soarta poporului român şi a ţării în acei ani tulburi, cruciali. În Apel, C. Z. Codreanu îi îndeamnă pe români spre muncă cinstită, să evite ura şi neînţelegerile şi să întărească hotarele patriei cu iubire. Pământul ţării e al ţăranilor. Ei să-l muncească cu sfinţenie întru slava ţării. Trei valori etice pot să înalţe ţara: munca cinstită, credinţa în Dumnezeu şi iubirea pământului patriei. Uniţi putem înfrunta vrăjmaşul ce se frământă la Răsărit, dar şi la Apus. Uniţi în jurul Tronului şi al Drapelului naţional vom fi mereu tari, biruitori!

Spre a putea fi cunoscută cât mai fidel gândirea, concepţia politică şi ideologică a lui Corneliu Z. Codreanu când a început marea sa luptă politică întru folosul neamului românesc, am să reproduc Apelul din 30 august 1920, în întregime. Diversiunile josnice, care de 8 decenii au avut ca obiect minciuna şi ura despre acest adevărat erou martir al poporului român, după ce va fi citit textul de mai jos, se vor dovedi doar ceea ce sunt nişte produse ale urii şi propagandei antinaţionale. Iată-l:

Apel către meseriaşi, muncitori, soldaţi şi ţăranii români. Fraţilor, după ani de groaznice lupte lumea sărbătoreşte pacea între oameni …

Dar iată că dinspre răsărit se aud glasuri de ură cari vădesc năzuinţa duşmanilor noştri de a ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi sânge.

Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure liniştea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi. Străinii de peste hotare încercară să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii cari trăiesc la sânul ţării noastre. Ei au cutezanţa să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor.

Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci: «Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici». Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea să li se supună. Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea, desfrâul în mijlocul popoarelor… Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul roşu al urii. Să nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor precum n-aţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti… Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi…(subl. ns.).

Fraţi soldaţi,

Cu credinţă în Dumnezeu aţi înfrânt puterea vrăjmaşului. Cu armele voastre aţi tras pentru veşnicie hotarele ţării. Cu sângele vostru aţi desăvârşit şi pecetluit jertfele voastre. De aceea nu îngăduiţi ca mâini străine şi nelegiuite să strice ceea ce voi aţi săvârşit. Păstraţi mai departe iubirea de ţară şi credinţa către Rege. Aţi jurat că veţi apăra cu ultima picătură de sânge hotarele Patriei. Păziţi-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmaşilor, căci aşa au făcut părinţii şi străbunii noştri.

Fraţi ţărani,

Dumnezeul părinţilor noştri s-a înduioşat de suferinţele noastre şi ne-a dat un an îmbelşugat cum rar s-a văzut. Fiţi recunoscători faţa de bunul Dumnezeu prin munca şi credinţa voastră. Înnoiţi-vă puterile de muncă, strângeţi cu sârguinţă roadele pământului. Fiţi liniştiţi căci pământul dintre Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, l-aţi câştigat în întregime. Păstraţi-l cu sfinţenie, apăraţi bogăţia lui prin munca şi iubirea voastră.

Fraţi români,

În voi stă nădejdea şi puterea acestei ţări. Voi sânteţi şi fericirea zile de mâine. Iar voi să nu vă agonisiţi blesteme, ci binecuvântări. Duşmanii ne atacă la Nistru şi Tisa. Ei încearcă să tulbure şi pace înăuntrul ţării. Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam şi credinţa în Dumnezeu… Strânşi în jurul tronului şi uniţi sub umbra steagului tricolor vegheaţi la liniştea ţării…(subl. ns.).

Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii voştri şi la înălţimea vremurilor pe care le trăim.”.

Iată crezul lui C. Z. Codreanu la 20 de ani!

Aşadar, înainte de toate, C. Z. Codreanu aşeza Patria. Patria prezentă se reazămă pe trecut, pe strămoşi, pe Ţara Veche. Pentru binele ei românul trebuie să muncească cu cinste şi onestitate. Ţara e a celor ce cred în Dumnezeu, de orice neam sau a oricărui alt neam, cu condiţia să fie loial patriei comune, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele prin muncă cinstită, nu prin hoţie.

Ţara o poate sluji oricine, de orice neam, doar sub flamura tricoloră. Cârpa roşie pe care o tot ridica atunci oamenii Moscovei nu era decât steagul unui neam străin şi hrăpăreţ. Iar cei ce se înrolau sub el, folosind diversiunea, minciuna, ura şi crima, ca agenţi ai unei puteri străine, erau nişte „înstrăinaţi”. Lor li se spune că românii n-au arat cu plugul două mii de ani pământul ţării ca să fie lăsaţi să li se distrugă ţara. Li se va bate obrazul celor ce se bucură de drepturi şi libertăţi în Ţară, dar le folosesc doar pentru a face rău Ţării, a o trăda. N-am apărat cu jertfă uriaşă o mie de ani pământul ţării, pentru ca în ceasul cel mare al Unirii, „înstrăinaţii” să ne dicteze ce e bine şi ce e rău pentru poporul cel vechi, accentua C. Z. Codreanu.

Ţara are doar un stăpân, omul pământului care a murit pentru ea, a suferit şi plâns pentru ea, şi care în ceasul negru al deznădejdii nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Şi nu a celor care s-au pupat pe bot cu duşmanul în ceasul înfrângerii. Pământul patriei, de la Tisa la Nistru, de la Mare la Carpaţii Nordici, a fost sfinţit de jertfa eroilor neamului. Urmaşii să-l iubească şi să-l sfinţească prin muncă cu hărnicie, dând slavă mare Dumnezeului Dreptăţii. Nu ura şi minciuna, cu care cei străini de neam vor să întunece orizonturile ţării, sunt soluţia mântuitoare, ci iubirea de om/de frate şi soră, de Adevăr şi cinste, de templele sfinte ale neamului. Dacă străinii samănă ură, sunt fiii urii şi ai răului. Dacă ei nu vor pace, ci doar vorbesc despre ea cu falsă smerenie căci vor război, sunt fiii întunericului. Doar făcătorii de pace vor fi binecuvântaţi, doar cei ce îndeamnă la unire şi armonie între hotarele sfinţite de jertfă ale Patriei sunt fraţii noştri, gândea la 20 de ani Corneliu Zelea Codreanu.

Cei ce slujesc steag străin sunt şi vor fi trădători. N-a murit un milion de români în marele război de întregire, sub flamura sfântă a Tricolorului, ca să permitem „înstrăinaţilor” să ridice sub cerul nostru o cârpă roşie, străină şi ucigaşă, care tulbură pacea şi liniştea ţării.

Iată rezumat în câteva cuvinte crezul de tinereţe al lui Corneliu Z. Codreanu, în Iaşul anilor ’20 şi în care nu identificăm decât dragoste faţă de ţară, iubire faţă de Strămoşi, respect pentru valorile naţionale din totdeauna, respect pentru străini în măsura în care sunt loiali României.

Aşadar, nici vorbă de xenofobie, rasism, antisemitism de care tot scriau şi încă mai scriu autorii cominternişti cu o neruşinare fără asemănare. Ceva mai încolo, voi analiza „punctul de vedere” al unui autor cominternist, autentic comisar al poporului în anii ’50, despre mişcarea şi ideologia politică a lui C. Z. Codreanu, spre a înţelege cititorul ce fel de istorie mi se preda mie ca elev şi student şi pe care o învăţam. Este vorba de Miron Constantinescu, adversarul tenace, constant al lui Gheorghiu-Dej, stâlp de nădejde al N.K.V.D.-ului şi U.R.S.S., din 1944 până în 1971, în România comunistă.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*