Națiunea a început publicarea în serial al celui mai amplu material despre istoria și situația românilor din Ucraina. Într-un serial cu bătaie lungă,- și la propriu dar, mai ales, la figurat-, documentaristul acestui studiu, doctorul Ion Popescu, este invitatul rubricii noastre dedicată interviurilor , într-un dialog în care vom înțelege mai bine cine este curajosul nostru cercetător istoriografic.
– Stimate domnule doctor Ion Popescu, dați-ne vă rog o scurtă biografie și date profesionale.
– M-am născut la 16 aprilie 1964 în comuna Pătrăuţii-de-Jos, raionul Storojineţ, mama Aurica – născută în Poieni-Bucovina, sat care actualmente face parte din raionul Herţa, iar tata Vasile – originar din Pătrăuţii-de-Jos pe Siret. Sunt doctor în filologie şi în flozofie. Magistru de onoare în drept şi magistru în politologia relaţiilor internaţionale. Cavaler al Ordinului „Pentru Merite” din Ucraina, unul dintre autorii Constituţiei Ucrainei, specialist în sociolingvistică. Am fost decorat de către Biserica Ortodoxă cu patru ordine creştine, iar în decembrie 2000, pentru apărarea drepturilor românilor din Ucraina şi din spaţiul carpato-balcanic în Consiliul Europei am fost decorat de către Preşedintele României cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor. Am fost deputat al poporului din Ucraina (1994-2002) şi membru în AP a Cosiliului Europei (1996-2002). Am fost ales în calitate de preşedinte de onoare de către mai multe ONG-uri româneşti din Ucraina, iar din 5 martie a.c. – Preşedinte al Consiliului Naţional al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”. Sunt căsătorit, soția Alexandra, este absolventă şi cap de promoţie a Academiei Diplomatice din Kiev, nu lucrează după specialiltate, iar fetiţa Inna, 16 ani, deja este studentă la facultate. Sora mai mică – Larisa, mamă a patru băieţi, este animatorea ansamblului de dansuri populare de copii din satul nostru, iar fratele mezin Vitalie, tată a 5 copii, este animatorul CCS „Dragoş Vodă” cu echipa de fotbal de copii din localitate. Am 41 de ani şi o famile fericită. Cred că-i deajuns…
– În formarea liniilor de demarcare dintre satele românești din Bucovina de Sud și cele din Bucovina de Nord, pe care Stalin și Hitler și le-au împărțit în dictatul din 1939, Stalin a folosit un creion cu vârful bont, cu care a desenat din greșală pe harta nouă o graniță care a trecut de partea Ucrainei o regiune și un număr de sate românești care nici nu fuseseră solicitate de Stalin în primul rând (ținutul Herța). Aceste sate românești nu fuseseră niciodată ocupate de ruși sau ucrainieni, însă chiar după ce cartografii de ambele părți și-au dat seama de greșală, atât rușii cât și germanii le-au lasat de partea Ucrainei. Ce ne puteți spune despr românii care s-au trezit peste noapte în Ucraina, datorită unui creion bont?
– Nordul Bucovinei a fost anexat de către URSS la 28 iunie 1940. Zona despre care nici nu s-a pomenit în ultimatumul din 1939 la care vă refereați, este teritoriul fostului Ţinut Herţa. De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuţi, dar şi din Sudul Basarabiei (care azi aparţin de regiunea Odesa). Căt despre regiunea Cernăuţi – apariţia ei este o consecinţă directă a Protocolului adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov. Cu toate că în punctul 3 al Protocolului adiţional se specifica doar că „în privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia” şi nu erau subliniate intenţiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovinei, guvernul sovietic rusesc, în nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată României, a cerut scoaterea de urgenţă a armatei române şi a administraţiei civile din teritoriul Basarabiei şi al unei părţi a Bucovinei. Însă trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu era specificat nici în Protocolul adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov, nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940). Ţinutul Herţa, „un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vre-o ocupaţie străină şi care a facut parte din România Veche a avut de împărţit soarta tragică a nordului Bucovinei. Teritoriul acestui ţinut s-ar întinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, având o populaţie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au „rătăcit”… şi aşa 27 de localităţi herţene, care au aparţinut anterior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componenţa URSS.
– În opinia dumneavoastră ce efecte negative a avut ‘Tratatul cu Ucraina’, ratificat de fostul președinte Constantinescu din partea României, pentru românii din Bucovina de Nord, și în ce masură credeți că s-ar bucura românii din regiune dacă acest tratat ar fii declarat nul și neavenit de către administrația prezentă, sau de către una viitoare de la București?
– Tratatul, după câte ştiu, a fost ratificat de către Parlamentele României şi Ucrainei, fiind semnate de către Preşedinţii E. Constantinescu şi L.Kucima. Nu cred în posibilitatea că vre-un parlament (român sau ucrainean) să fie în stare să-l declare nul. Conjunctura geopolitică şi realităţile actuale nu permit aşa ceva. În realitate însemnătate are nu declararea « nulităţii » ci respectarea cu stricteţe, cel puţin, a art.13 care se referă la drepturile minorităţilor din aceste zone… Ce am aşteptat, în zadar, noi, românii din Ucraina de la « alcătuirea » acestui Tratat, -dacă totuşi « puterile mari ale acestei lumi » cereau încheerea unui Tratat dintre cele două ţări vecine-, și ce s-a întamplat este alceva… Ne vom referi doar la aspiraţiile noastre, pe care, în zadar, am sperat să le vedem reflectate în „Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între Ucraina şi România”(1997), deoarece la nivelul legislaţiei interne prin eforturile noastre comune (ale românilor din Ucraina, dar şi ale celorlalte minorităţi) deja erau posibile pentru a fi reflectate în Tratat, şi anume: 1- să fim recunoscuţi oficial şi nominalizaţi legal ca având un statut de populaţie autohtonă băştinaşă (art.11 al Constituţiei recunoaşte existenţa alături de ucraineni şi a altor popoare şi minorităţi băştinaşe); 2- să fim recunoscuţi oficial în calitate de populaţie, care a fost expusă deportărilor din motive etnice (aşa cum au fost recunoscuţi tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii etc.) şi acuzarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov: deportări masive din râdurile populaţiei paşnice, masacrele de la Lunca şi Fântâna-Albă, dispariţia satelor întregi Frunza, Albovăţ etc., 3- schimbarea toponimelor şi denumirilor geografice etc. (deoarece Ucraina este moştenitoare de drept a Uniunii Sovietice – Hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. din 24 decembrie 1989 permitea acest lucru); 4- să ni se garanteze reprezentanţă în Parlament (după principiul parităţii – aşa cum sunt reprezentanţi ucrainenii în România); 5- să ni se garanteze redeschiderea Universităţii româneşti la Cernăuţi; 6- să se re-deschidă Mitropolia Bucovinei; 7- să ni se retrocedeze imobilul, care până în perioada sovietică aparţinea comunităţii şi organizaţiilor naţionale româneşti etc.
Toate aceste lucruri nu s-au întâmplat, paradoxal tocmai că prin semnarea acestui tratat fără ca să fie monitorizat ulterior, ucrainienii arătau bine și pe hârtie și puteau să se ascundă și în spatele tratatului oricând erau acuzați de persecutare a drepturilor minoritare (gen: „Cum ne acuzați că nu respectăm drepturile românilor/moldovenilor din Ucraina dacă România a semnat cu noi acest tratat de „bună-vecinătate ?”).
– În România, atât în timpul comunismului cât și după 1989, minoritatea ucraineană s-a bucurat de drepturi și de către protecția statului. În ce măsură au fost tratați românii din Ucraina (mai ales Bucovina de Nord) de către ruși în URSS și mai apoi de către Ucraina? Care-i situația în prezent?
– Masacrele şi deportările, divizarea în două etnii (români şi moldoveni) după anexarea din 1940, dar şi interzicerea pe parcursul întrgii periode sovietice a funcţionării „limbii române”, „procesul de moldovenizare” şi slavizare (ucrainizare la sate şi rusificare la oraşe) au făcut ca la nici un recensământ postbelic populaţia românească din regiune să nu mai depăşească oficial cota de 20 la sută. Nu se mai admitea recunoaşterea autohtoniei băştinaşilor – urmaşi ai dacilor romanizaţi, locuitori ai acestor meleaguri încă înainte de sosirea slavilor. Populaţia românească se transforma treptat în acestă zonă pur şi simplu într-o minoritate naţională cu toate consecinţele de rigoare. Aniliza detaliată din punct de vedere etnodemografic şi sociolingvistic a „întregilor perioade de înstrăinare” ne-a permis să pregătim baza pentru o monitorizare solidă a realităţilor contemporane, să tragem concluzii obiective, să înţelegem adecvat situaţia populaţiei româneşti din această zonă în perioada actuală şi să trasăm obiectivele pentru viitor. La primul recensământ sovietic din 1959 cu 75.752 de persoane mai puţini sau trezit românii datorită celor împuşcaţi, morţi în deportare şi în urma fometei din 1946-1947 sau refugiaţi în diferite părţi ale lumii occidentale. În cei 70 de ani, cât au trecut de la ultimul recensămât româneasc până la primul recensământ ucrainean, în localităţile incluse în componenţa regiunii regiunea Cernăuţi, populaţia românescă aşa şi nu şi-a revenit – la numărătoare nu ajungeau 45.407 de români – un număr echivalent cu populaţia unui întreg raion rural (din cele 11 căte sunt azi în regiune). În acest timp aproape cu desăvârşire au dispărut evreii, germanii şi polonezii – temelia mitului „toleranţei interetnice bucovinene” din perioada austriacă. Chiar şi numărul ruşilor – baza „poporului şi mitului sovietic”, – a scăzut sub numărul celor ce locuiau aici „pe timpul României” şi, asfel, se spulberă şi „mitul rusificării” a acestei regiuni din perioada sovietică. În 70 de ani cota ucrainenilor crescuse de la 47,6 la sută în 1930 la 75,0 la sută în 2001, „transformând statutul populaţiei ucraineane dintr-o minoritate majoritară într-o populaţie titulară absolut majoritără”. Creşterea numerică în această perioadă cu 306.038 persoane a ucrainenilor – număr echvalent cu aproape jumătate din populaţia rurală a reguinii, – ne indică şi perspectiva pericolului real (în ceea ce priveşte supravieţuirea etno-culturală în această zonă) pentru toate celălale etnii conlocuitore – ucrainizarea.
– Dați-ne un istoric al martirajului românilor din Bucovina de Nord în timpul ororilor din ’38-’47, organizate și implementate de deportările și persecuțiile generalului Ivan Serov, Ministru de Interne sub Hruschov. Unde au fost deportați românii din Bucovina de Nord? Din cei peste trei milioane de români care au fost deportați din Bucovina/Bugeac și Basarabia, câți dintre ei s-au mai întors acasă (și după cât timp)? Care-s datele cu privire la Bucovina de Nord?
– Dacă ar fi să vorbim despre marturajul românilor din nordul Bucovinei şi regiunea Cernăuţi – atunci putem vorbi despre două etape – de până la război (1940-1941) şi de după război (1944 – până la moartea lui Stalin).
– Readuceți în memoria noastră ce s-a întâmplat la masacrul de la Fântâna Albă, pe 1 Aprilie 1941? Câți români, familii, copii și gospodari au fost mitraliați de către ruși, numai pentru că vroiau să se refugieze în România? În ce măsură se comemorează în ziua de azi acest masacru oribil?
– Tragedia s-a produs la 1 aprilie 1941, când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România. Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţi, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprimați. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.
– Tatăl meu, originar din comuna sud-bucovineană Grănicești, îsi aduce și azi aminte cum împreuna cu bunicul meu, Moșu Mardare, mergeau cu caruța prin anii ’36-’37 în Cernăuțul României Mari, ca să vândă gâște grase la familiile de evrei din oraș. În acest oraș istoric, unde majoritatea populației era româneasca, urmată demografic de catre cea evreiască, ucrainească, poloneză și rusească, oamenii trăiau în armonie și fără a-și inhiba culturile respective, atunci când și Bucovina de Nord era unită cu țara. Tata își aduce aminte cu drag acele duminici, când, în casele evreiești unde aveau loc tranzacțiile Moșului Mardare de ‘gâște contra lei’, răsunau armonios lecțiile de pian pe care copiii de evrei le luau săptămânal. În ce măsură comunitatea evreiască cernăuțeană a contribuit la cultura românească din zona, și cum a fost tratată de sovietici și ucrainieni dupa ’39? Care este situația minorității evreiești din Cernăuțiul actual?
– Din 88.772 evrei câţi locuiau pe teritoriul regiunii în 1930 (majoritatea cărora locuiau în Cernăuţi) în 2001 au rămas doar 1.443, astăzi sunt şi mai puţini… Comunitatea evreească a contribuit mai mult la cultura germană, şi general bucovineană. Cu dispariţia acestora, dar şi a germanilor Cernăuţul cultural pierdut mult… Aşa cum se perde prin deminuarea numărul de români din oraş în zilele noastre. Cernăuţiul lui Paul Celan şi Mihai Eminescu astăzi este dominat de admiratorii lui Taras Şevcenko, care nici măcar nu a vizitat acest oraş…
– Poezia eminesciană „La Mormântul lui Aron Pumnul” se referă la dascălul îndrăgit, îngropat la Cernăuți. Care este situația actuală a cimitirelor și bisericilor românești din regiune și în ce măsură au fost și sunt distruse de către ocupanții sovietici și ucrainieni?
– În regiune mai funcţionează 108 biserici şi 6 mănăstiri în care serviciul divin este oficiat în limba română… Cimitirul vechi din oraş a cunscut schimbări – multe cripte familiale de-ale strămoșilor noștri români «au fost ocupate» de răposaţii stabiliţi aici după război… Au supravieţuit încă mormintele lui Aron Pumnul, Zaharie Voronca ş.a., dar deja nu mai putem da de urma mormântului surorii lui Mihai Eminescu…
– Universitatea din Cernăuți, este un impozant edificiu academic construit de către guvernul român în anii ’20-’22. În ce măsură mai au românii din Bucovina de Nord acces la studii superioare în limba maternă la această universitate, sau la altele din Ucraina?
– Astăzi reşedinţa rectoratului se află în… Foste reşedinţă a Mitropoliei Bucovinei.
– Multe din cetățile domnitorului Ștefan cel Mare sunt astăzi pe teritoriul Ucrainei (Bucovina de Nord și Bugeac). Care sunt aceste cetăți, în ce măsura sunt prezervate, iar istoria corectă a acestor edificii istorice este păstrata de către Ucraina?
– Principalele, desigur, sunt cetăţile Hotin în regiunea Cernăuţi şi Cetatea-Albă în regiunea Odesa, oraşele cu aceleaşi denumiri azi sunt aproape complet ucrainizate şi, ca urmare, ghizii au căte două istorii pregătite – una pentru toţi vizitatorii prin care să descrie rolul cetăţilor în istoria ucrainenilor şi alta pentru cei ce sosesc din România…
– Bucovineanul de etnie germană, Jonathan Urwich, supraviețuitor al deportărilor sovietice, relatează în cartea sa autobiografică: “Fără pașaport prin URSS”,că pâna și în lagarele din Vorkuta gospodăriile românesti ale moldovenilor/bucovinenilor se deosebeau de cele ale slavilor. Casele românești purtau amprenta satelor românești, incluzând încăperea principală a sobelor și a camerei de oaspeți (‘cas-cea-mare’), scărița pentru pod a cărnii afumate și a cerealelor, cămăruța de aprovizionări și prispa de la intrare. Urwich menționează frustrarea deportaților ruși care vandalizau gospodăriile deschise ale balticilor din lagărul de conentrare, pentru că nu puteau face la fel cu românii, datorită topografiei închise ale caselor și: “…ghioaga din spatele ușii pe care moldovenii nu ezitau să o folosească la orice încercare de furt ale proviziilor din casă…”. Trăind în temperaturi sub -50 C, în lagarele sovietice, în URSS-ul anilor 45-48, peste 15,000 de soldați români luați prizonieri în 1944, cât și milioane de deportați români din teritoriile ocupate de sovietici au murit din cauza frigului, infecțiilor de la țânțari, muncii micidiale din tundră și pădurile frigide ale Siberiei, cât și datorită mitralierelor rusești, care nu ezitau să omoare oamenii când nu mai erau în stare să lucreze. În ce măsură această ‘Via Crucis’ a deportaților români bucovineni și basarabeni este prezentată și respectată de cărțile istoriei din Ucraina și/sau în conștiința sătenilor nord-bucovineni?
– La momentul actual românii din Ucraina încă nu au fost recunoscuţi în calitate de popor ce a avut de suferit în urma deportărilor. Ca rezultat nici în cărţile de istorie nu este semnalat acest lucru… Personal fiind la Strasbourg, m-am folosit de tribuna Consiliului Europei pentru a vorbi şi despre acesta. Vă propun şi Dvs textul acelui discurs:
„Onorată asistenţă! Doamnelor şi Domnilor!
Stimaţi colegi, şi de această dată, cu permisiunea Dumneavoastră, prefer să mă exprim în franceză. Doar nu demult am vorbit despre Ucraina şi astăzi revenim din nou la această problemă.
Chestiunea Tătarilor din Crimeea nu este deloc simplă şi se referă nu numai la Tătari. Personal susţin întru totul toate cerinţele legitime şi recomandările Comisiei.
Susţinând, în linii generale, raportul colegului nostru, a Lordului PONSONBY din Marea Britanie, ţin să menţionez că problemele cu care se confruntă Tătarii, cei care se reîntorc şi cei ce sosesc din nou în Crimeea, sunt enorme. Ele se referă, în primul rând, la situaţia social-economică: insuficienţa locuinţelor şi problema angajării.
Dar, stimaţi colegi, totuşi, există şi unele obiecţii: Se cere să menţionăm că, citind raportul, se crează impresia că deportările au avut loc doar în Crimeea şi deportaţi au fost, ‚grosso moddo’, doar Tătarii.
Însă situaţia nu este chiar aşa. Din Ucraina Occidentală au fost exilaţi înşişi ucrainenii şi numărul lor de câteva ori a depăşit numărul Tătarilor deportaţi, a fost deportată populaţia masculină maghiară din Transcarpatia.
Au fost deportaţi masiv şi românii din Bucovina, aceste acţiuni fiind precedate de împuşcarea populaţiei paşnice lângă satele Lunca şi Fântâna Albă înaintea războiului – în 1941.
Deportările au fost efectuate în două etape – până şi după război. Au dispărut sate întregi – Albovăţ, Frunza, Buci, Prisaca etc.
Numai la 13 iunie 1941 din Bucovina au fost ridicate peste 13.000 de intelectuali. Numai din satul Mahala în această zi au fost deportate 579 de persoane. Şi dacă astăzi am parcurge satele româneşti de pe Valea râului Siret, am putea vedea monumentele ridicate în memoria celor care nu s-au întors – 200, 300, 500…
Noi eram bucuroşi, când prin anii 60 ni s-a permis să ne întoarcem… Şi nimeni nu cerea atunci compensări – noi eram fericiţi să ne întoarcem după acest calvar acasă…
CONCLUZIA:
- a) este induscutabil şi necesar să li se acorde Tătarilor din Crimeea un ajutor suplimentar;
- b) dar trebuie să recunoaştem că au fost de asemenea deportaţi Ucrainenii, Polonezii, Maghiarii, Românii
- Referitor la statutul de popor autohton. Sunt autohtoni cei care sunt domiciliaţi şi locuiesc în ariile lor etnoculturale, pe teritoriile etnooicumeneilor şi etnoplacentelor proprii.
Dat fiind acestui fapt, în Ucraina la fel trebuie să fie consideraţi autohtoni Grecii Pontifici, Ruşii, Karaimii, Românii etc. Referitor la cotele de reprezentare.
Aş dori să vă informez că la momentul actual Tătarii au 2 deputaţi – unul pe listă şi altul în circumscripţia majoritară.
Dar în cazul micşorării numărului de deputaţi, în Ucraina probleme cu reprezentarea parlamentară pot avea atât Tătarii, cât şi Românii, Maghiarii, care deja sunt reprezentaţi în parlamentul ţării.
Articolul 24 al Constituţiei interzice privilegii sau restricţii din motive naţionale, religioase, lingvistice sau alte considerente. De aceea ar trebui ori să li se acorde cote tuturor naţionalităţilor autohtone, ori nimănui. Personal mă pronunţ în favoarea experienţei din Croaţia, România şi alte ţări democratice, care garantează reprezentarea politică pentru minorităţile naţionale. Şi, în sfârşit, ultima obiecţie. Ucraina a ratificat Carta Europeană a limbilor regionale şi minoritare.
Acolo unde reprezentanţii grupurilor naţionale constituie peste 20 la sută, limbile lor vor fi utilizate alături de limba de Stat în şcoli, administraţie, judecătorie etc. De acest drept ar trebui să beneficieze şi Tătarii.
Însă trezeşte uimire faptul că partidul RUH, cu care colaborează Tătarii se pronunţă pentru anularea acestei Cărţi!
În condiţiile democraţiei nu se permite de a pleda pentru drepturi doar pentru sine sau doar pentru unii, ignorând drepturile altora!
Eu mă pronunţ pentru acordarea de ajutor Tătarilor din Crimeea în instalarea şi angajarea lor, precum şi pentru acordarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fireşti, dar mă pronunţ, în egală măsură, şi pentru o atitudine asemănătoare şi faţă de alte popoare din Ucraina…”
– În ce măsură guvernul României s-a implicat într-ajutorarea românilor nord-bucovineni și în ce măsură au permis ucrainienii această asistență a Romaniei?
– Unele ajutore vin. Cele ce vin direct pe conturile bancare autorităţile ucrainene le permit. Uneori avem probleme cu literatura istorică şi didactică, care poate fi «cenzurată…». Despre Guvernul României pot spune un lucru – chiar dacă câştigi un proiect de la începutul anului – el «este semnat», de obicei, în a doua jumătatea a anului… Deci trebuie să te descurci şi singur… Dar suntem bucuroşi şi de puţinul care vine de oriunde, mai ales când suntem… şomeri.
– Care este situația actuală a satelor, școlilor, monumentelor și a personalităților românești din Nordul-Bucovinei ? În ce măsură există trecere liberă între Ucraina și România, mai ales cu privire la gospodării și rudele despărțite de granițe și al influxului intelectual românesc dintre Cernăuți și celelalte centre culturale românești din România?
– Există destul de multe legături cu Ţara… Trecerea liberă a existat pănâ la 15 iulie 2004. De atunci s-au întrodus vizele de intrare – costul cărorara uneori sunt prea scumpe… de a renunţa la « pâine » în favoarea unei plecări la o distanţă doar de căţva kilometri – aceasta se referă, în primul rând la bătrâni…
– Dar cu privire la republica Moldova?
– Între Ucraina şi Republica Moldova vizele încă nu s-au întrodus şi, desigur, viziatrea rudelor nu este atât de complicată că plecările în România, chiar dacă pănă la Rădăuţi este de vre-o opt ori mai aproape decât până la Chişinău…
– Pentru cine călătorește la Chișinău și în alte orașe și sate din Basarabia, numele străzilor din Republica Moldova sunt de genul: Calea Basarabiei, Bulevardul București, Strada Mihai Eminescu ș.a. Românismul este evident, inclusiv la străzile cu titluri rusești până în 1990, care au fost rebotezate cu nume românești mai pe potriva culturii românești majoritare. În ce măsură există o terminologie a străzilor în românește și cu nume românești în Cernăuți și în restul Bucovinei de Nord permise de ucrainieni până la ora actuală?
– La Cernăuti, de exemplu, strada ce duce spre România se chema Lenin, azi – strada Principală, Cea ce duce spre Herţa şi, respectiv, Dorogoi – Strada rusă. Oricum, suntem încă departe de Europa ! Doar în unele sate majoritatre româneşti întâlnim străzi recent rebotezete de către consiliile locale – «Eminescu», «Ştefan cel Mare». Pe semne, la noi, sătenii sunt mai occidentali…
– Cum pot românii din străinatate să ajute pe compatrioții din Bucovina de Nord?
– Foarte simplu: prin popularizarea existenţei noastre şi a realităţilor prin care trec azi românii din Ucraina, prin contactele cu ONG-urile reprezentative, prin ajutor logistic şi donaţii de carte, audio şi videocasete cu cântece şi filme româneşti, mai ales istorice. Prin obţinerea unor burse pentru studenţii noştri la cele mai prestigioase Universităţi – pentru că avem nevoie de educa o nouă elită naţională, care să ne călăuzească urmaşii pe calea cea dreaptă!
Lasă un răspuns