Să râdem cu Putin şi Dughin?…

Lansarea unei cărţi a geopoliticianului (şi militantului) rus Aleksandr Dughin a avut un efect ilariant devastator în mass-media de la noi. Nici Mr. Beam, dacă ar fi descins la Bucureşti, nu ar fi stimulat într-o asemenea măsură resursele de ironie, pe toată gama râsului, ale articilierilor politici, fie ei oricât de sobri. Or, Dughin, numai să te facă să razi nu e. Ba chiar, cu alura lui de Dostoievski ultrastilat, îşi îmbie publicul pe un ton pe cât de calm, pe atât de decis, la un imperiu (material? politic fiction?) care, pe lângă Rusia imperială, să mai cuprindă şi alte vecinătăţi imediate, din România până-n Mongolia.

De ce s-or fi prăpădit de râs atunci atâţia din presa română? (cu excepţia notabilă a colegei jurnaliste de la Digi TV care, luându-i un interviu, a obţinut la întrebări pertinente, răspunsuri consistente). S-a reacţionat aşa (mai precis aşa ridicol) fiindcă parcă s-ar fi uitat, ori nu se ştie nici după aproape 30 de ani de libertate de expresie, că dialogul cu orice preopinent, chiar unul care nu-ţi convine, trebuie purtat civilizat şi argumentat, iar pe aceste coordonate poţi fi oricât de direct, de tăios şi de necruţător. La câte s-au scris, oricât de hazliu, despre evenimentul în chestiune, ce-ar putea răspunde Dughin, dacă ar fi să între în polemică cu asemenea adversari de… idei, să zicem?

Dar ocazia unui dialog la Bucureşti cu acest posibil interlocutor a fost pierdută. Nu va fi fiind Dughin consilier oficial al Kremlinului, dar este un ideolog influent al conservatorismului, doctrina (cvasi)oficială în Rusia, care a umplut vacuumul lăsat de marxism-leninism şi, mai mult că alţi autori ruşi de azi, arată un interes real pentru mişcarea de idei din interbelicul românesc, ba chiar include România în tot felul de construcţii geopolitice (să sperăm imaginare).

N-ar fi fost suficiente motive de vorbit, la modul serios, cu un asemenea incitant autor? Pentru a putea înţelege Rusia de azi, şi a relua dialogul cu ea, e firesc şi, mai ales, necesar a şti ce face, ce este, cum este şi ce are (vorba gramaticii de altădată) cel de la cealaltă parte a mesei. De aceea, cartea lui Aleksandr Dughin „Destin eurasianist”, tradusă de Iurie Roşca şi apărută în  la editura Mica Valahie – director Mariana Heroiu, este folositoare nu numai celor ce „se ocupă”, într-un fel sau altul, de relaţiile cu Rusia, dar şi marelui public.

Din multele idei (şi foarte multele scrieri), dar şi din intervenţia şi interviul pentru Digi de la Bucureşti ale lui Al. Dughin sunt de reţinut, între altele, virulenta critică a globalismului, duşman de moarte al identităţilor colective, pledoaria pentru „a patra teorie politică” şi eurasianism, concepte însă imprecis, insuficient dar şi impropriu (uneori) prezentate, iar de interes direct pentru noi proiectul „Marea Europa de Est”, care ar urma să include „etniile slave şi societăţile ortodoxe” din partea noastră de lume. Însă de ce i-ar trebui „societăţii ortodoxe” numită România un asemenea construct integraţionist când tocmai globalismul ne-ar fi pericolul principal, ideologul nu ne explică în cartea sa. Oricum, teoria politică a lui Dughin este în perpetuă mişcare şi trebuie mereu adusă la zi căci, iată, în timp ce ne vorbea despre similitudinile promiţătoare  între abordările la vârf ale Washingtonului şi Moscovei asupra globalizării şi solidarizarea posibilă a celor doi pentru apărarea identităţilor colective, preşedintele Trump tocmai se pregătea de o întâlnire, nu cu omologul său rus, Putin,  cum era de aşteptat, ci cu liderul chinez Xi.

E ceva de râs în toate acestea? De fapt, chiar Dughin spunea odată că „ieşirea din NATO (a României –n.a.) nu este o glumă. Însă nici Rusia nu este o glumă. În ultima vreme a început să se uite asta.  Nu am dori să aducem aminte”. Ce-or fi găsit unii de râs la geopoliticianul Dughin?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*