„Diana” și „Fortuna” Romanaţilor

Zeița Fortuna

Zeița Fortuna

Ideea înfiinţării Muzeului Romanațiului din Caracal a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când vestigiile romane de la Romula au intrat în atenţia unor arheologi. Aici, printre importantele artefacte antice se află și statuetele de bronz ale zeițelor Diana și Fortuna. Muzeul a fost înființat în anul 1949, cu scopul de a salva valorile istorice descoperite în zonă. Inițial acesta a avut trei colecții, care ulterior s-au îmbogățit cu obiecte valoroase din cercetările arheologice (Slăveni, Romula, Fărcășele) sau din donații și achiziții. Astăzi, muzeul se află în casa lui Iancu N. Dobruneanu, nepot al lui Iancu Jianu. „Este amenajat pe criteriul periodizării, începând de la Preistorie, continuând cu Antichitatea, Evul Mediul, Perioada Modernă și Contemporană, până la 1918. Muzeul are în patrimoniu peste 20.000 de piese. La început au fost înființate secțiile de arheologie, etnografie şi artă plastică. Unul dintre donatorii importanți ai muzeului este profesorul Ilie Constantinescu“, a explicat Dana Nicula, doctor în istorie, muzeograf și coordonator al Muzeului Romanațiului. Muzeul deține o mare și importantă colecţie de opaiţe de diferite tipuri şi piese extrem de rare cu cinci sau şapte braţe. Tot între rarităţi se află şi opaiţul care reprezintă un cap de bătrân (Zeul Moș?). „Din perioada Evului Mediu, sunt obiecte descoperite la Curtea Domnească din Caracal, pentru că orașul a fost cândva curte domnească. Avem și arme, descoperite tot la Curte, dar și obiecte care i-au aparținut haiducului Iancu Jianu“, a mai explicat coordonatorul muzeului.

Toate aceste piese au fost adunate în peste șase decenii de săpături arheologice și colectare a obiectelor cu valoare de patrimoniu. La intrarea în muzeu este amplasat Lapidariumul, un sector de valoare al muzeului, care este format din peste 20 de piese: sarcofage, praguri de porţi, vase de provizii. Piesa de rezistenţă este sarcofagul lui Aelius Iulius Iulianus, lucrat din calcar de Vraţa, cu frumoase ornamente sculpturale, atât pe capac, cât şi pe cutie, descoperit lângă Romula, despre care am mai vorbit. Colecțiile de geme şi camee provenite de la Romula sunt alte piese de bază ale muzeului. Câteva exponate au fost trimise recent la o expoziție organizată în China. „Avem trimisă acolo piesa numită de noi «Fetița de la Hotărani», care aparține culturii Vădastra, și zeița Fortuna descoperită la Romula, dar și alte piese. De asemenea, la o expoziție națională sunt trimise câteva obiecte din aur“, a explicat Dana Nicula. Muzeul este situat pe drumul european și de multe ori turiștii se opresc aici. Chiar în ziua în care am ajuns noi, fusese vizitat de un grup mare de turiști italieni și belgieni. „Muzeul are una dintre cele mai frumoase colecții de pietre semiprețioase romane, după Muzeul din Zalău, și ar fi cam al cincelea din lume ca și colecție de geme romane. Cea mai frumoasă camee de la Muzeul Național a fost preluată din acest muzeu“, a precizat Dana Nicula, doctor în istorie, muzeograf și coordonator al Muzeului Romanațiului.  Sunt semnificative obiectele din paleolitic (unele din piatră, oase de mamut, unelte din os, vase de ceramică) descoperite la Vlădila, Caracal, Fărcaşele, Hotărani şi Grădinile. Neoliticul şi epoca metalelor sunt amplu ilustrate prin vase de ceramică, arme, obiecte de cult, urne funerare, obiecte din bronz şi fier, ce au rezultat din săpăturile arheologice efectuate la Fărcaşele, Hotărani şi Grădinile. Epoca daco-romană este bogat reprezentată prin vestigiile descoperite la Romula-Malva (satul Reşca din apropierea Caracalului). Obiectele descoperite aici cum ar fi: căniţe, pahare, oale, amfore, geme, opaiţe, sarcofage, praguri de porţi, inscripţii pe piatră şi cărămidă, statuete, etc., demonstrează vitalitatea aşezării în această epocă.

O menţiune deosebită necesită statuetele romane din bronz aparținătoare de secolele II – III d. Hr., cum ar fi: zeiţa Diana, zeiţa Fortuna – declarată ca protectoare a Romulei-Malva şi Janus, sau alte piese lucrate în calcar: Jupiter Dolichenus, Dea Dardanica Romula etc.

În mitologia romană, Fortuna (echivalent grec  Tyche) era personificarea norocului, sperând la noroc. Fortuna (de la „furtună”, „Cea care fură” (aduce dezastrul) – „Cea care tună”) putea fi reprezentată de asemeni tristă și oarbă, după cum descrierile moderne ale Justiției, încep să reprezinte caracterul capricios al vieții. Sub numele de Annonaria ea proteja proviziile de grâne. În calendarul roman, 11 iunie era zi sacră pentru Fortuna, cu un mare festival. Fortuna era acceptată de către mame. Conform tradiției, cultul său a fost introdus în Roma de către Servius Tullius. Fortuna avea un templu în Forum Boarium și un sanctuar public pe Quirinalis, fiind declarată geniul tutelar al Romei însăși, „Fortuna Populi Romani”, sau „norocul romanilor”. Avea și un oracol în Praeneste, unde norocul era ales de un copil mic care alegea între diferitele ramuri de stejar („S – T – e – Jar”, sau „Vatra Focului din Cer” – Celălat Tărâm, care vine ca o coroană a acestui arbore peste lumea noastră pământeană) pe care, eventual, erau scrise diverse lucruri. În întreaga lume romană, Fortuna era venerată în multe sanctuare, sub variate denumiri care îi erau aplicate conform diferitelor circumstanțe ale vieții în care se spera că influența sa va avea un efect pozitiv. Fortuna nu era întotdeauna pozitivă: era nesigură (Fortuna Dubia); putea fi „noroc schimbător” (Fortuna Brevis), sau chiar nenoroc (Fortuna Mala). Numele său pare a deriva de la zeița italiană „Vortumna”, numită și „Cea care rotește anul” (Roata Timpului). Zeița Fortuna nu a dispărut din imaginația populară odată cu triumful creștinității. În secolul VI, lucrarea Consolarea Filosofiei, scrisă de omul politic și filozoful Boethius în timp ce își aștepta executarea, a reflectat doctrina creștină despre casus, adică evenimentele aparent întâmplătoare și adesea dezastroase ale Roții Norocului, sunt de fapt inevitabile și providențiale, iar coincidențele sunt o parte din planul ascuns al lui Dumnezeu, căruia nimeni n-ar trebui să i se opună și să încerce să-l schimbe. Evenimente, decizii individuale, influența stelelor toate erau simple vehicule sau instrumente ale Voinței Divine. Însă, poate pentru că Scriptura nu a putut explica toate întrebările vieții, Fortuna a revenit în accepțiunea populară.

În generațiile care au succedat, Consolările au devenit lectură obligatorie pentru școlari și studenți. Fortuna era reprezentată ţinând în mână Cornul Abundenţei, ca semnificant al atributului de „dătătoare de belşug”, dar acesta era însoțit de o cârmă (în oglindă devine „am – rac”, cu sens de „pot schimba norocul”), fiind cea care „cârmuia” destinele lumii, şi cu ochii legaţi, întruchipând soarta oarbă. Ea le împărţea oamenilor, după bunul ei plac, fericirea sau nenorocirea, bogăţia sau sărăcia, binele sau răul. Expresia „Capriciile Fortunei” sugerează unele schimbări spectaculoase, compuse din ascensiuni şi prăbuşiri arbitrare. Era o zeiță capricioasă, așa încât norocul putea să îți vină pe neașteptate și tot așa de repede să te părăsească. A fost reprezentată prin diverse statui și picturi, multe dintre ele rămase celebre. Cu toții o invocau și îi aduceau jertfe înainte de evenimente importante: bătălii, căsătorii, discuții de afaceri, călătorii pe uscat și pe mare, nașterea unui copil și tot ce le mai putea trece prin cap romanilor si nu numai lor.

Cea de a doua statuie studiată o reprezintă pe zeița Diana. Diana este zeița vânătorii, fiind

Zeița Diana

Zeița Diana

echivalenta romană a zeiței Artemis din mitologia greacă. Diana era adeseori asociată  cu animalele sălbatice, pădurile, fiind zeița vânătorii, și cu Luna. Era faimoasă pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa. Era fiica lui Jupiter și a Latonei. S-a născut în insula Delos și era soră geamănă cu Apollo. La început a avut aceleași caracteristici cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna molimi și moarte printre muritori (acești zei făceau mult rău oamenilor, ca symbol al forțelor cataclismice ce vin periodic peste pământ). Diana își secondează fratele în numeroase acțiuni: îl însoțește în exil atunci când Apollo ispășește omorârea Pythonului, este alături de el în războiul troian, participă împreună cu el la uciderea copiilor Niobei etc. Când Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Diana este identificată cu Selene (Luna), ca forțe cosmice. Mai târziu, Diana capătă calități de zeitate binefăcătoare: ea era, de pildă, considerată protectoare a câmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. În calitatea sa de zeiță a vânătorii, era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică și care cutreiera pădurile însoțită de o haită de câini (Câinii Pământului), dăruiți de Pan, ucigând animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Vulcanus. Insensibilă la dragoste (posibil Fecioară), îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea, iar dacă la rândul său încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie (Imaculată). Legenda mitologică „Diana și Acteon“ („Act – e – On”, ca semn al apariției „Onului” – al Oului Creației, al Omphalosului, al Ovoidului din cer, Oul Ledei) este prezentată în „Metamorfozele“ lui Ovidiu. Aici se povestește cum Acteon, aflat la vânătoare (însoțit de proprii câini), o surprinde pe zeița Diana dezbrăcată, cu suita ei, la baie. Diana, mâniată, îl metamorfozează pe Acteon într-un cerb (symbol al Cerbului Sharabha, cel ce poartă în coarnele sale Pomul Cosmic al Vieții), pe care câinii lui Acteon îl sfâșie în bucăți (jupuirea de crengi – ramuri a Pomului Vieții la moment de cataclysm cosmic inevitabil și salvarea doar a unui RAM – de unde ne tragem și noi, cei actuali – a celor ce cunosc Legea și o respect)). Artemis  (la romani Diana)  este una dintre cele mai vechi zeităţi ale Greciei. De fapt ea vine din panteonul („Panta lui T”; „Panta – Grue – L”; Zeul Pan – Teo; Teo-pan) Geților de Aur primordiali și a geto-daco – tracilor ce le-au urmat. Artemis are sens de „Emis – Născut din Atra = negru, întuneric” („T – Rac”, cel ce va da lumea înapoi, va da timpul înapoi). În oglindă (semn al Celuilalt Tărâm, al sensului opus, când dreapta va deveni stânga și invers) poate fi și „Simetra” (de la Simetria celor două Tărâmuri (în bustrofedon avem „Si – e M – TRI – A”, sau „Sisi (Isis) e Mama, formată din Trei de A” (Muntele cu trei vârfuri, Tridentul, Trinitatea)). Romanii i-au dat numele de Diana, de la „Di – Ana”, cea care călărește și își îndeamnă calul la drum. Ea, ca zeiță, derivă din Vechea Biserică Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali și este Ana – Hâța (Ana Hita), cea care se dă în scrânciobul (de la „a scânci” = a plânge înăbușit, slab și întretăiat, a se văita, a geme (cu trimitere la durerea ce va veni, la chinurile Facerii din Nou, ale Nașterii Imaculate) și „ciobul” cerului, ca semilună – formă de șa, în care stă zeița ce poate schimba sensul timpului) cosmic. Scrânciob – scrâncióv (înrudit cu „scrântesc” (la minte), adică „învârtesc” și amețesc – vreme a timpului amețit al lui Dionysos) este un leagăn („care „ne leagă” de N – Noua Naștere), format dintr-o roată mare de mai mulți metri care e fixată într-o osie orizontală și care are mai multe „legene” în care se pun 2-3 inși și care se învârtește (precum Roata Destinului, Roata Vieții, mersul timpului). Este foarte întrebuințată la sărbările populare de la țară și la marginea orașelor, mai ales la Paște și de alte sărbători, la târguri). De aici și expresia „a te da în scrânciov”, „a te învârti în scrânciov”, scânciob, scârcium, scârciom și scârciov, sclinciob, scârțimúș (Giurgiu), dulap (Munt.) și zdrincă (Trans.), sau „lanțuri”. „Di – Ana” este și „Zi – Ana” (pentru că în „Codul Get – creatorul alfabetelor”, în afară de bustrofedon, mai exista o „egalizare” între anumite litere. Astfel B=V (Basileos (Împărat) = Vasileos (Sfântul Vasile (Vasul); „Vasilca”); ca prăbușire, după urcarea muntelui, pantei lui A), iar D = Z, pentru că încheierea Ciclului A – B – C – D (invers „DeCeBA – L”), duce la un sfârșit (A – V – C – Z, sau „Zece – va veni” („DeCe – Neu”, sau „IO – Cel Nou”). Ziana a trecut și în „Zână” (Z – ANA, Cea care aduce sfârșitul lumii noastre), sau „zănatic” (nebun), cu sens de aiurea, aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, țicnit, zăpăcit, zurliu, dezmétic, (pop.) deșucheát, palăvátic, silhúi, (înv. și reg.) prilestít, (reg.) șucheát, tui, (Mold.) túieș, zălúd, zărghít, (înv.) turlulíu, (fam.) sanchíu, (fam. fig.) smucít, trăsnít, țăcănít. Așa vorbeau despre zei strămoșii noștri, nereușind să își expliciteze implicarea lor violentă și dezastruoasă  („D – este – Z – este Astru”) în lumea noastră materială. De aceea ridicau pumnii spre cer și trăgeau cu săgeți în nori, nedorind să se mai întoarcă vremea zeilor și întoarcerea la izvoare a omenirii (epoca de piatră). Împingeau temporal modernitatea pentru cât mai târziu (deși o știau, după cum ne arată chiar și picturile din peșteri), și încercau să întârzie așa zisa evoluție a civilizației umane, știind că odată cu civilizația (scoaterea fierului la suprafața planetei) vom atrage magnetic sfârșitul cumplit al omenirii actuale. Zi – Ana (Ziua – Anei), poate fi și Di – Ana, sau, după schimbarea sensului, poate deveni „Id – Ana”, sau „Idele Anei” (Zilele din urmă). Diana poate deveni în bustrofedon și Danai, Anaid, Naida, Niada, An-Iad, Iada – N. La început Artemis – zeiţa vânătorii (asta pentru că apare lângă o căprioară (cea cu piciare de aramă?), un țap (Pan, cel ce caută hierogamia sacră) sau cerb (Cerbul Sharabha, cel cu opt picioare ce calcă în două tărâmuri) – a fost protectoarea animalelor (pentru că aduce noile specii, odată cu Nașterea din Nou). În timpuri străvechi, Artemis era reprezentată uneori sub formă de animal, de exemplu sub formă de ursoaică (ritualul trecerii prin piele, din Vechea Biserică Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali);  Moș Martin, ca pandant al zeului Marte al războiului (hibernează, așa ca Marele Zeu, ce dispare pentru un timp și apoi revine – reînvie); Ursa Mare și Ursa Mică – Fecioara cu Pruncul). Astfel  era înfăţişată Artemis Brauronia (după numele localităţii Brauron, unde aveau loc serbări în cinstea zeiţei) din Atica, nu departe de Atena. Mai târziu, Artemis a devenit zeiţa protectoare a mamei la naşterea pruncului, fiind dătătoare de naşteri uşoare. Ca soră a lui Apollon, zeul luminii, ea era socotită şi zeiţă a Lunii, identificându-se cu zeiţa Selene („S – Elena”, cea cu cosițe de aur, blonda; care vine din întuneric). Cultul zeiţei Artemis a fost unul dintre cele mai răspândite în Grecia. Templul ei din Efes era celebru (Artemis din Efes), fiind una dintre minunile lumii antice.

Prin statuetele descoperite în siturile apropiate orașului Caracal putem presupune  existența unui cult fervent al acestor zeițe, declarate ca având puteri nebănuite asupra destinului uman. Simbolistica lor ne readuc în atenție faptul că ființa umană a fost religioasă din cele mai vechi timpuri, reușind astfel să își expliciteze și să accepte forțele cosmice implicate periodic în istoria planetei noastre.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*