Eminescu, la Cernăuți…

Despre şederea lui Eminescu la Cernăuţi avem relatări de la Teodor Ştefanelli, fost  elev, coleg de şcoală şi prietenul lui Eminescu, Vasile Vîrcol, Ioan Zbierea, fost profesor al şcolii, Radu I. Zbierea şi alţii, relatări ce le vom folosi în expunerea noastră. După scurta copilărie petrecută la Botoşani şi Ipoteşti, Mihai Eminescu la numai șapte ani fu luat de tatăl său şi dus la Cernăuţi la şcoală. Vă puteţi închipui ce va fi fost în sufletul copilului când a aflat că trebuie să plece de acasă, despărţit de fraţi, surori, de natura atât de dragă lui, de copiii satului cu care se juca, şi mai ales de dulcea lui mamă. Căminarul Gheorghe Eminovici trebuia să opteze pentru singurul institute de la Botoşani, pensionul lui Ladislav Ferderber şi şcoala primară Greco-orientală din Cernăuţi, aşa zisul Naţional-Hauptschule. Cum tatăl avea ambiţie ca fiii lui să înveţe carte, a optat pentru şcoala Greco-orientală din Cernăuţi.

În august 1857, cerând paşaport pentru fiii săi, Eminovici trecea printre ei şi pe Mihai, „în vârsta de șapte ani”, „părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolita”. Gh. Eminovici avea planuri măreţe pentru copiii săi şi-i preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea şi-a dat pe toţi băieţii la carte nemţească la Cernăuţi.

De altfel se zice că Gheorghe Eminovici  în dragostea lui pentru limba germană pe care o şi vorbea, ar fi ţinut şi în casă un profesor de germană, pe un anume Scarlat Woiacek de Voinski de la care Mihai nu se omorâse să înveţe prea multă germană.

Iată-l, aşadar, pe copilul Eminescu de numai șapte ani într-un oraş care împăca aşa de bine rusticitatea Moldovei de Sus cu aparenţa de civilizaţie occidentală a Austriei meridionale. Văzându-se în acest oraş, se simţea ca şi acasă, caci în împrejurimi mişunau satele româneşti, ai căror ţărani treceau cu căruţa cu boi prin oraş, şi nu prea departe de Putna lui Ştefan cel Mare şi de Călineşti, satul de naştere al părintelui său, unde se ducea vara. Se întânlise şi aici cu codrul drag lui şi cu râul.

Elevul Mihai Eminovici a fost înscris în clasa a treia la şcoala primară cu pricina, primele două clase probabil că le făcuse la Botoşani sau în particular. La început s-a deprins greu cu obiceiurile şcolare şi cu disciplina cazonă, dar pe parcurs s-a apucat de carte serios. Mai greu i-a fost cu mâncarea şi frigul iernilor, când chiriaşii îi băgau pe toţi copiii într-o cameră, pentru economii de lemne. Aici îşi petrece Eminescu aproape şapte ani din copilăria sa, cunoscănd unul din aspectele asupririi culturale, care-l va marca toată viaţa.Cele doua clase primare (a Ill-a si a IV-a), pe care suntem siguri că le-a urmat acolo (1858–1859, 1859–1860), le-a trecut cu bine. Director al scoalei era Wassilie Illasiewicz, catihet Porfir Dimitrovici, iar învăţăori – in anul întâi, Ioan Litviniuc, şi într-al doilea, Ioan Zybaczynski. Domnii invăţători, cu nume aşa de rebarbative, erau mulţumiţi de băiat, mai ales că începuse să rupă şi ceva germană.

În anul scolar 1858–1859 Eminescu se clasifică al 15-lea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtări bune si aplecare la învăţătura, socotea mulţumitor şi scria aşijdelea, nu era slab la religie, dar mai ales era straşnic la limba romăna. Când dupa al doilea an de carte, in iulie 1860, venind vara, Mihai se găti să plece la Ipotesti să se bata cu broaştele sau să se suie pe şură, când onorata direcţiune i-a dat certificat cu Vorzug, adica bine, clasificandu-l al 5-lea printre 82 de scolari.

Profesorii şcolii îl cunoşteau bine pe Eminovici. Patru fraţi mai mari, Serban, Niculae, Gheorghe şi Ilie, şezuseră pe bancile gimnaziului ani de zile. Şerban urmase şase ani, lipsind unul, ca să repare efectele repetenţiei şi, pe când Mihai isprăvea clasa a treia primară, sfârşea şi el pe a şasea liceală. Niculae, deşi mai mic, era în aceeaşi generaţie şcolara, dar urma şi clasa a Vll-a in anul scolar 1859-l860, cănd Eminescu era in clasa a patra primară. Tot atunci sfârşea cu rău clasa a Ill-a secundară Ilie. Şerban, Niculae şi Ilie nu mai figurează in scriptele şcolii in anul când Mihai vine să se înscrie. Numai Gheorghe (Iorgu) avea să mai urmeze pâna la Crăciun clasa a Vl-a, ca să se retraga şi el. Aşadar, Eminescu era singurul Eminovici care frecventa acum gimnaziul. Se poate însă ca ceilalţi fraţi să fi rămas în Cernăuţi, aşa cum va face mai tarziu şi Mihai, spre a se pregăti în particular. Când, directorul Stefan Wolff a văzut păşind in cancelarie şi pe Mihai, a exclamat, mirat: „Şi acesta e tot un Eminovici!”.

După ce tată-său l-a înscris, a umblat desigur sa-l pună undeva „în cost”. Cât fusese în şcoala primară, Mihai şezuse la Aron Pumnul, unde se aflau atunci (c. 1856–1858) si ceilalti fraţi. Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul să ţină copii in gazdă, pe plată sau în schimbul unor mici servicii. Nu numai Pumnul, dar si părintele călugăr Veniamin Iliut făcea la fel. Acesta din urmă avea în gazdă, fără plată, vreo 27 de băieţi de ţărani săraci, care dormeau pe jos într-o odaie şi o bucatarie, „ca scrumbiile intr-un poloboc”. Fiind cam bătăuşi, mai mari, fraţii nu se înţelegeau bine cu Mihai, încât Eminovici l-a dus la alta gazdă, Nicolai Tirtec, rutean, şi de meserie birjar. La inceput Tirtec şedea pe strada Şcoalei nr. 799 (Schulgasse), după care s-a mutat in strada Sfintei Treimi nr. 1. (Dreifaltigkeitsgasse).

Colegii de pe atunci ai lui Eminescu îşi mai aminteau de acestă locuinţă. Casa se afla peste drum de bisericuţa de lemn Sf. Treime şi era a bisericii. Odăile acestea slujiseră ca chilii pentru călugări.  Tovaraşii de pensiune ai lui Eminescu erau doi fraţi Ştefanovici, care locuiau într-o camera deosebită, doi fraţi Daschevici, băieţi de popă, şi unul Ion Sahin. Odaia in care şedea Mihai – nici vorbă împreună cu alţii – dădea în grădină şi avea la fereastră gratii de fier. Lăsat aci de Gh. Eminovici, cu sfaturile mamei , care îi dăduse un şal turcesc să nu răcească peste iarna, Eminescu îşi începu activitatea de liceean. In clasă mai erau români (B. Missir, viitor ministru, trei Manea, doi fraţi Goilav, Ilie Lutia s. a.), iar în bancă şedea cu Arthur Hyneck din Botoşani, mai târziu doctor. Micul Eminovici se înfaţişa colegilor săi ca un băieţel mărunt şi îndesat, foarte curăţel, părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi în afară.

Înscriindu-l la liceu, Gheorghe Eminovici a trebuit să-i caute iar gazdă. Cât fuseseră şi fraţii lui la Cernăuţi, Mihai stătuse cu ei în gazdă la Pumnul.

Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul  închide ochii, T.V. Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea (mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La  moartea lui,  în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul” Poezia ne arată că Eminescu cochetase mai de mult cu versurile, dar cum era discret în acestă privinţă, nu-şi arăta producţiile literare la nimeni.

Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că  „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.” (Istoria literaturii române de George Călinescu).

În casa lui Pumnul citeşte tot ce era de citit. Biblioteca gimnaziştilor era bogată pentru acele timpuri. În afară de Lepturariu se găseau opere de Asachi, C. Negruzzi, Iacob Negruzzi, Constantin  Morariu, Nicolae Ritter de Flondor, Eusebiu Popoviciu, Alexandru Pelimon, C.D. Aricescu, Anton Pann, C. Stamati, Dimitrie Bolintineanu, Eliade Rădulescu, Vasile Alecsandri etc.

Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile „De-aș avea…” și „Din străinătate” publicate ulterior, fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866. Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare. După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: «Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”.

În locul lui Pumnul, a venit de la o vreme Mihai Călinescu şi apoi Ion Sbiera. Lewinski, de istorie, era un dascăl strălucit şi curând a şi trecut la „Theresianum” din Viena. Neubauer, tot de istorie, era mai molatec, deşi sever, şi se arata bucuros să nu explice lectia; părintele Kalinowski (Calinescu), catihet şi el, era tot aşa de îndârjit împotriva celor ce nu veneau la biserică, Vyslouzil era cam nervos, pe altii, Caspary, Limberger, Kraska, Kermavner, Hayduk, nu-i ştim decât cu numele. Am comite o ingratitudine dacă am fura posteritaţii si pe servitorul Onufri, iubit de copii, fiindca îi imprumuta cu bani ca să-şi cumpere mere si covrigi.

Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e in liceu un şcolar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei dintîi în clasa, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori. El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însa şi şcoala. Nu-i plăcea să-şi invete lecţiile şi de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau aceste lecţii, uneori, ca să şi le pregătească, se suia sus  pe casă să le înveţe.

În primul rând nu se împăca cu matematicile şi de aceea se invoise cu Const. Stefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele, iar el sa-i spuna povesti: „Eu ştiu chinul ce l-am avut insumi – spunea mai târziu poetul – cu matematicile în copilărie din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douazeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că [nu] se pusese in joc judecata, ci memoria. Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam invăţa deloc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului.” In afara de matematici, nici un alt studiu n-avea de ce să displacă lui Eminescu, încât dacă la ştiinţele naturale avea abia nota „satisfacator”, iar profesorul de latineşte era de-a dreptul nemulţumit, deşi aceste studii ii vor fi cu deosebire scumpe lui Eminescu mai târziu, asta se datoreste, fără indoiala, zburdălniciei şi lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori.

În schimb, la limba română şi la istorie era tare. Fiindca n-aveau cărţi, învăţau gramatica şi celelalte după dictat. Eminescu căpătase de la Pumnul insemnările de lecţiuni şi le imprumuta şi la colegi, cu condiţia de a nu îndoi şi murdări filele, dar temeiul cunoştintelor sale era lectura. Lăsând în plata Domnului problemele de aritmetică, citea pe infundate, inchis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei, sau de la Pumnul (unde îl aflai mai intotdeauna, duminicile si sărbătorile), hrănindu-se cu compuneri romantico-fantastice ca Povestirile lui Hofftnann, Bianca Capello si literatura romană câtă ii cădea lui in mâini. Cât despre istorie, dulapurile cu cărţi ale lui Gh. Eminovici işi găsiseră un nou cititor. Eminescu ştia de acasă slova chirilica, iar lecţiile nu şi le invăţa după manuale, ci de-a dreptul din cărţi mai vechi – negreşit din cronici pe care le avea de la Ipotesti sau din biblioteca lui Pumnul. Pentru a ne face o părere despre studiul lui Eminescu în familie, menţionăm că Eminovici avea o vastă bibliotecă personală, din care împrumuta şi prietenilor sau boierilor cu care venea în contact.

De pe acum, istoria antică îl atragea. Intr-o Istorie universală (Weltgeschichte) de Weller, carte plină de atracţii, pe care o purta cu sine şi la plimbare, şi intr-o Mitologie de G. Reinbeck (Mythologie fiir Nichtstudierende), Eminescu găsea mai multe cunoştinte despre lumea antica, despre babiloneni, asirieni, perşi, inzi, egipteni, greci, romani, de câte putea afla la şcoala. Ajutându-l memoria, ştia aşa de bine la istorie, încât profesorul, vorbind in clasa a Il-a B despre tinereţile regelui Cyrus, spuse in chip de mustrare că în sectiunea A era un elev Eminovici care îi bătea pe toţi. A pricinuit mirare mare in tot gimnaziul faptul că Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai intâmplase. De altfel, atât Pumnul, cât şi Lewinski, profesor şi el de istorie, il iubeau mult.

One Response to Eminescu, la Cernăuți…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *