Reeducarea de la Aiud. Explicații metafizice despre neînfrânți

În ultimii ani mă frământă problema reeducării de la Aiud din perioada comunistă a finalului regimului Dej. Cred că la Aiud este cheia înțelegerii comunismului românesc și a parcursului istoric post-decembrist. Înțelegerea faustică între deținuții slăbiți fizic și moral, după peste zece ani de detenție crudă și reprezentanții regimului comunist are o dimensiune metafizică.

Dacă reeducarea de la Pitești din anii 1949-1951 a însemnat o reeducare contondentă ce a atins limitele patologicului și a expiat o trăsătură întunecată, o liturghie neagră a comunismului de tip bolșevic, propunerile de „cântec de sirenă” ale sistemului comunist deținuților de la Aiud se aseamănă cu un veritabil „pact al diavoului”, exemplificat genial de Goethe în opera Faust. Cercetarea cu acribie a documentelor reeducării de la Aud și interpretarea acestora în cheia transcendentă ne poate lămuri ceea ce a însemnat din punct de vedere al înțelegerii religioase comunismul ca expresie a unui materialism dialect ce a încercat să rupă cu ardoare legătura dinte om și Dumnezeu. În interpretare teologică comunismul a fost faustic, o experiență satanizată a omului suficient sieși, care s-a dorit „dumnezeu”. Uciderea lui Dumnezeu inspirată de la Nietsche a fost o caracteristică constantă a comunismului, care a pus antropologic omul în centrul universului apud renașterea medievală. Care au fost metodele și motivațiile acestui ”pact cu diavolul” propus de către funcționarii regimului comunist ce dorea îndulcirea situației din închisori și apoi pregătirea grațierii pentru a obține creditele băncilor occidentale este o intreprindere exhaustivă ce poate să ne ofere întreaga paletă a înțelegerii fenomenului comunist în general. Este evident că în România nu s-ar fi instaurat niciodată comunismul dacă nu era important cu tancurile sovietice după 23 august 1944 și cu complicitatea unui Occident căzut în decadența unui materialism consumerist.

Nu întâmplător fenomenul reeducării de la Pitești prin tortură a fost unic în Europa de est, pentru că țara noastră avea o structură și o fibră morală creștină greu de frânt de către corifeii ateismului promovat de Marx. Doar bâta forței torționare putea înfrânge Imitatio Christi la tinerii și curații creștini închiși doar pentru credința lor. Nu întâmplător reeducarea fost un experiment, putem spune, specific regimului comunist din România datorită acestei opoziții conservatoare și creștine a bisericilor tradiționale și a societății patriarhale. Românul nu dorea să se lepede de Dumnezeu, biserică și tradiție, iar încăpățînarea lui în cadrele valorice și ierarhice seculare a înfuriat aparatul de partid și securitatea comunistă de respirație atee și cu o viziune materialist – dialectică asupra lumii. După Pitești și Gherla, unde a avut loc reeducarea prin torturi inimaginabile, unde se săvârșeau spovedanii și liturghii negre pentru a înfrânge rezistența și morala creștină din prizonier și a se scoate „la propriu” pe Hristos din capul deținuților ce nu doreau să renunțe la mărturisirea credinței, a venit noua abordare metodică a Aiudului. În acei ani s-a născut o generație de mărturisitori și mucenici care mai târziu vor intra în imaginarul colectiv ca Sfinți ai Închisorilor. Comuniștii au înțeles imediat că dacă vor continua reeducarea prin tortură se eva crea o generație de sfinți martiri. Atunci au apelat la clasica manipulare de tipul șarpelui biblic: pactul cu diavolul oferit unei pleiade de deținuți care după 12 sau 20 de ani de pușcărie politică cumplită erau opți să cadă în plasa întinsă cu perfidie de către regimul comunist.

În schimbul recunoașterii regimului și a lepădării credinței deținuții erau momiți cu libertatea și reîncadrarea în muncă, pe posturile și în profesiile inițiale de dinainte de pușcărie.Ispita șarpelui era mare. Unii deținuți nu își mai văzuseră părinții de 12 ani iar o scrisoare de la mama în schimbul autodemascării publice în colective de deținuți însemna dreptul la un bilet trimis acasă. Cine nu ar fi cedat să se afle că băiatul lui mama trăiește? La aceasta se adăuga o îmbunătățire a traiului în pușcărie: o masă mai bună, haine groase, medicamente, cărți, hârtie și creion și dreptul la plimbări suplimentare la aer curat, plus promisiunea libertății în RPR, de fapt un lagăr mai mare. Și totuși unii dintre deținuți nu au căzut, refuzând acest adevărat ”pact cu satana”. Ei au fost foarte puțini care nu au acceptat reeducarea și au refuzat orice compromis spre disperarea comuniștilor care îi schinguiau și îi încarcerau la izolare. Poate, poate mai pică unul dintre cei neînfrânți în plasa întinsă de regimul comunist? Așa gândeau cerberii. Dacă la reeducarea de la Pitești anchetatorii ce torturau bestial spuneau „avem timp suficient” până vă lepădați de vechile idealuri și de credință, la Aiud ofițerii de securitate și anchetatorii acționau în grabă, vorba lui Marin Preda „timpul nu mai avea răbdare” cu ei. Ultimatumul occidental pentru acordarea de credite regimului comunist pentru a se realiza industrializarea accelera deznodământul. Anchetatorii ofereau tot mai mult zăhărelul și borcanul cu mierea beneficiilor în favoarea renunțărilor la vis și idealurilor tinereții de către prizonierii politici. Despre mecanismele interioare perfide ale reeducării Demostene Andronescu ne-a lăsat o mărturie complexă: ”A fost cumplita Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobantu si Coler. Toate ororile traite în aceste închisori în perioadele respective s-au estompat în amintire si apar ca o imensa pata neagra. Si totusi, în acest infern uniform si continuu sunt unele intervale care se casca în memorie ca adevarate „gauri negre” ale ororii. O asemenea „gaura neagra ” a fost si Aiudul ultimilor ani de ani de detentie. Atunci, în timpul reeducarii, aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise si au fost împinse la sinucidere sute si mii de constiinte. Cineva remarca, pe drept cuvânt, ca, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani „este frate geaman cu Pitestiul”.

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrânta rezistenta oamenilor, au fost întrebuintate cu mai mult rafinament si cu mai multa subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urma la Pitesti. Desi agresarile fizice nu au lipsit (rezistentilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolari, lanțuri, etc), la bătaie nu s-a recurs. Si nu s-a recurs la bataie nu pentru ca ucigasii de suflete ar fi devenit , între timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Pitesti toti subiectii asupra carora s-a actionat erau tineri si toti proaspat arestati. Deci, toti erau, din punct de vedere fizic, vigurosi si rezistenti si, pentru a putea fi îngenunchiati mai usor, era nevoie ca mai întâi sa fie ruinati fizic. De aceea, la Pitesti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte si, în câteva luni, chiar si cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situatia era, din acest punct de vedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau sa treaca prin reeducare nu mai era tânar si, în plus, majoritatea dintre ei (afara de cei arestati în 1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temnita. Asa ca din punct de vedere fizic toti erau la limita de jos a rezistentei. Apoi în Aiud nu s-a recurs la bătaie si pentru ca cei care au initiat reeducarea voiau sa dea acestei actiuni un aspect legal și uman. Voiau, vezi Doamne, sa recupereze materialul uman din închisori, pentru ca purificat si reconditionat sa-l redea societatii . De altfel, de acest lucru se facea mare caz. Colonelul Craciun , cel care a condus aceasta actiune, ori de câte ori inaugura un nou club (colectivele pregatite pentru reeducare erau, pretentios, numite cluburi) tinea sa sublinieze cu o ironie nedisimulata acest lucru. „V-am adunat aici, laolalta, sa discutati între voi si sa va spalati rufele în familie”, spunea el de fiecare data. Puteti să folositi, unul împotriva altuia sau altora, în demascarile pe care le veti face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii româna. Nu aveti însa voie sa criticati regimul si, mai ales, nu aveti voie sa va bateti sau sa va omorâti între voi. Noi nu vrem sa reeditam aici ceea ce s-a petrecut la Pitesti, ci vrem, doar, sa scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificati, sa va redam societatii”. Responsabilii cu reeducarea erau, deci, constienti ca nu cu bâta vor reusi sa înfrânga rezistenta morala a detinutilor si sa scoata , cum pretindeau, „putregaiul” din ei. Dupa atâtia ani de detentie si de tratament inuman, oamenii închisorilor devenisera imuni la suferintele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu atât rezistenta morala a celor asupriti crestea. Si acest lucru îl stiau si asupritorii… În legatura cu aceasta îmi amintesc de o discutie pe care am avut-o cu un ofiter politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducarii”.

Avem un între sindrom Stockholm la unii deținuți, nu cu fluierele picioarelor zdobite, ci cu sufletul frânt. Rezistența la rău era mult mai dificilă acum, deoarece „lupul îmbrăcase pielea de oaie” a umanismului socialist. Pe rând la Aiud elita rezistenței anticomuniste cădea în plasa întinsă diabolic de regim. Unii, destui de puțini, au refuzat acest „pact cu diavolul”. Unul dintre neînfrânți a fost Ioan Ianolide, autorul manuscrisului „Întoarcerea la Hristos”, prietenul lui Valeriu Gafencu, cel botezat de Nicolae Steinhardt cu apelativul de Sfântul Închisorilor. În nuvela autobiografică „Testamentul unui nebun” publicată abia după 2010 Ioan Ianolide face o radiografie psihologică completă și paradigmatică a reeducării de la Aiud. Pe personaj, real sau fictiv, doar simularea nebuniei la salvat de la cădere și moarte. „Între timp, Aiudul clocotea. Se organizaseră mai multe săli de şedinţe. Se instalaseră megafoane ce transmiteau autodemascările unora şi ale altora. In vremea asta, în zarcă alţii trăgeau să moară. Din când în când, un alt lot pleca acasă. Nouă ni se spunea că vom putrezi în temniţă. Colonelul era prezent în toată această acţiune şi asta dădea „reeducării” un caracter de oarecare legalitate şi responsabilitate, nu ne mai simţeam aşa de părăsiţi şi nimiciţi ca în Piteşti şi Gherla. Acum, „reeducarea” lua forme mai mult verbale. Se ţineau discursuri interminabile, în care se debitau cele mai incredibile enormităţi. Oameni serioşi luaseră în serios o vădită neseriozitate. Oameni culţi se declasau în lozinci şi slogane. Bărbaţi politici îşi cereau iertare de la aceia pe care-i dispreţuiau. Onoarea era terfelită cu deosebire. Demnitatea se confunda cu infamia. Unii preoţi, chiar dacă nu-şi lepădau credinţa, îşi pierdeau demnitatea. Era o întrecere în delaţiune, un entuziasm în angajamente faţă de Securitate, o stimulare a tot ce era mizerabil în oameni. Prietenii se torturau moralmente între ei până ce se prăbuşeau. Erau echipe de propagandişti care ţineau discursuri, pe de o parte blamând trecutul, pe de alta preamărind prezentul şi chemând cu insistenţă „la marea şansă ce ni se oferă”. Oameni care aveau în spate între cinci şi douăzeci şi cinci de ani de temniţă, care erau bolnavi şi lihniţi, care trecuseră prin cumplite încercări, erau acum împinşi cu sila să se prostitueze moral în schimbul eliberării. Acesta era peisajul psiho-politic al momentului şi simţeam că-mi este imposibil să particip la el, cu orice risc. De aceea categorisirea ca nebun îmi era din nou salvatoare. Prin megafoane auzeam cele ce se debitau la şedinţe şi plângea inima în mine. Totuşi, trebuie să precizez că acolo fiecare om a încercat să-şi găsească, aşa cum a putut, calea lui – o formulă cu un minim de compromis – şi doar câţiva au fost matadorii declasării şi ai dezicerii”. Este încurajator că dincolo de experimentele comuniste dure sau edulcorate a existat o conștiință volițională individuală la supraviețuitorii temnițelor comuniste care nu au acceptat înțelegerea mefistofelică și nu s-au lepădat de idealurile lor și de Hristos. Neînfrânții nu au fost mulți, și până în ultima zi securiștii mai întindeau capcane morale să mai cadă unul la înțelegerea cu diavolescul regim, dar ei, cei care nu au căzut sunt reperele morale de azi, coloană vertebrală a spiritualității unei națiuni zdrobite de un regim străin impus prin ocupație. Nenfrânții sunt mucenicii secolului XX pe care poporul român i-a canonizat cu titulatura de Sfinții Închisorilor.

La Aiud circa 200 de români nu au cedat din credința și demnitatea lor. Despre acești Sfinți ai Aiudului voi scrie mărturie pentru a fi model unei generații care vine orbită de mirajul consumerismului materialist. Trăim azi o lume extravertită care și-a pierdut sensul interiorizării ca și canal de legătură cu divinitatea. Fără acești mucenici mărturisitori și răscumpărători, neînfricați luptători împotriva păcatului și nedreptății, România creștină ar fi fost în prezent „o amintire frumoasă” vorba poetului zdobit de „clonțul de rubin” (o interpretare de către Labiș a bolșevismului străin și nivelator).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*