Despre ceea ce (nu) a fost mai întâi: oul sau găina…

Deja e un haos mult prea mare în sfera „competențelor”. O supradimensionarea a puterilor „sporite”, atribuite unei instituții sau alta încât, în curând, totul s-ar putea prăbuși sub povara generalizată a neîncrederii… Or, de ce să dai unei instituții competențe similare uneia deja existente? Care va mai fi deosebirea între ele? Cum se vor mai controla una pe cealaltă în evitarea abuzurilor de putere date de competențele încălecate? Și, mai ales, cum vei convinge cetățeanul obișnuit că toate acele instituții, deși cu denumiri diferite, au competențe egale și, de fapt, doar numele diferă? Aproape ca într-un stat polițienesc…

Din nou puterea forțează lucrurile… Acum printr-o inițiativă legislativă în care Jandarmeriei ar urma să-i fie atribuite „competențe sporite”. Adică, să acționeze independent acolo unde era obligată să apeleze, din rațiuni ce țin atât de separarea exercitării misiunilor, dar și de protecția cetățeanului, la prezența Poliției. Iar încercarea de a aduce Jandarmeria, și probabil, în perspectivă (evident, printr-o altă inițiativă legislativă și actuala poliție locală), la nivelul de competențe al Poliției Naționale, va crea un monstru instituțional care, din asigurarea ordinii publice (și nu numai) va ajunge un instrument de impunere a unei anumite ordini. Și nu doar publice!

Prima instituție care ar trebui să reacționeze ar trebui să fie chiar Poliția Națională. Care a tăcut atâția ani în care foștii gardieni, de pază prin tufișurile din parcuri, au fost „metamorfozați” în comunitari, apoi polițiști locali. Și care, mâine-poimâine, printr-o altă inițiativă legislativă a puterii, ar putea fi rebrenduiți ca parte a unei Poliții Naționale, unice.

Jandarmeria trebuie să rămână ceea ce este! Și acolo unde îi este locul! Sigur, sunt necesare mici retușuri în statutul de funcționare în așa fel încât, în cazurile de violență imediată să-și poată exercita atribuțiile fără a aștepta ajutorul colegilor de la poliție. Dar numai în situații bine definite, precum violențele pe stadioane.

De aici și până a-i atribui competențe similare poliției este însă un drum lung. Care deschide porțile abuzurilor, nu atât ale jandarmilor în sine, cât mai ales ale statului, prin intermediul lor, împotriva noastră. Una este ca jandarmul să aibă dreptul de a reține un infractor, prins în flagrant, până la venirea poliției, îndreptățite să prea și să se ocupe de instrumentarea cazului, și alta este de a atribui Jandarmeriei dreptul de a „duce” persoana respectivă la sediul ei.

Inițiatorii legii vor să atribuie Jandarmeriei (nici măcar „să delege” pentru cazuri punctuale) și competențe de poliție judiciară, instituția urmând să pună la dispoziția Parchetelor un număr de jandarmi care să lucreze în subordinea directă a magistraților. Apoi, poate și în structura ANAF, că doar avem experiența „protocoalelor”.

Proiectul legislativ inserează adevărate fitiluri ce ar putea zdruncina statul de drept și libertățile noastre, prevăzând dreptul jandarmilor de a face percheziții corporale fără mandat! Ba, se lasă o prăpastie adâncă, inițiativa legislativă ieșind din cazul, rezonabil, al acțiunilor în situații flagrante sau de violență imediată, vehiculând dreptul jandarmului de „a duce la sediu”, nici măcar în formula clasică „de a conduce” (și, evident, nu la sediul poliției, ci al jandarmeriei!), persoanele, nu sub precizarea, „acelea care au comis fapte grave”, ci „a căror identitate nu a putut fi stabilită sau pe cei care aduc atingere valorilor sociale”.

Or, unde mai este dreptul cetățeanului, rezonabil la rându-i a fi sub prezumția de nevinovăție, de a apela la poliție, când consideră că este el o victimă a unui abuz al unui jandarm care vrea să-l percheziționeze, să-i perchiziționeze mașina, să-l rețină, și toate acestea fără mandat?

Întotdeauna va exista o tentație a abuzului de putere care nu va putea fi prevăzută, cuprinsă de legislația existentă. De aceea, trebuie să fim mereu vigilenți. Pentru că, un abuz de putere (acum, legislativă) vine din parte unor parlamentari care pot așterne pe hârtie orice proiecte vor. Fără ca noi, cei ce i-am trimis acolo și în numele cărora vehiculaeză abuzurile, să avem posibilitatea, cel puțin vreme de patru ani, de a-i stopa în exercitarea acestor abuzuri (chiar dacă anumiți inițiatori vin pentru a-„n”-a oară cu încercarea de a impune ceva incorect, imoral, poate și neconstituțional), pentru că, nu-i așa?!, și parlamentarii au dreptul la liberă exprimare…

În schimb, noi am putea fi opriți, controlați, percheziționați și „duși” la „sedii”, inclusiv cu forța, cum prevede proiectul, pentru a nu mai exista vorbe pe la tribunale despre drepturile noastre. Care, ironic, au început să pălească în momentul în care am pus, prin votul nostru, niște cărămizi (de multe ori în sens propriu!) citadelei legislative care trebuia să vegheze la binele cetății.