În anul 1967, la Capidava, a fost descoperit un ulcior a cărui parte superioară este ornamentată, prin incizie în pastă crudă, cu linii ondulate, înscriind în jurul calotei conturul unei cruci – deloc întâmplător -, ale cărei braţe, dispuse simetric în rozetă, au formă trapezoidală. Pe umărul ulciorului apare, în alfabetul grecesc, scris un nume – probabil al olarului, au zis istoricii -, numit „Petre”, un nume utilizat frecvent pe valea getică a Dunării, reprezentând cel mai vechi atestat românesc al acestui nume.
Capidava a fost un centru fortificat geto-dac, apoi castru roman, pe malul drept al Dunării dobrogene, pe locul unde se află astăzi satul cu același nume Capidava, din județul Constanța. În timpul Imperiului Roman a avut un rol important pe linia de apărare a Dunării. Distrusă de goți în secolul III, fortificația a fost refăcută în secolul următor, devenind apoi și centru episcopal. Izvoarele din secolele IV – VI atestă o unitate de cavalerie – Cuneus equitum Solensium – și unitățile de equites scutarii și vexillatio Capidavensium. Fortul a fost părăsit după invazia cutrigurilor (559). După retragerea oficială romano-bizantină din Dobrogea (circa 600), cetatea a fost reclădită de bizantini în secolul X, adăpostind de asemenea și populația băștinașă. Incendiul provocat de pecenegi în 1036 a dus la abandonarea definitivă a acesteia. Astăzi a fost reconstituită în mod discutabil, pe baza unui proiect european. Cum a avut loc descoperirea vasului aflat în studiu? La sfârşitul verii din anul 1967 doi locuitori din Topalu („T” (tatăl) – Cel de opal; sau „Țopa-lu”, cu sens de „Al lui Țop”, cel care sare (zeul Pan)), din județul Constanţa, mergeau pe jos, pe malul Dunării, spre Cernavodă. În dreptul cetăţii romane de la Capidava („Dava Capului”, cum este Dealul Căpățânii pe unde umblam cu bunicul Nicolae (Scorțeni – Prahova) sau Muntele Căpățânii, unde se află „hârca”, sau „capul păpușii”), sub malul surpat, au găsit un urcior aproape complet, din care lipseau doar toartele şi o mare parte a gâtului. La Constanţa când au ajuns, s-au dus la Muzeul de Arheologie, au povestit despre acestă descoperire şi au predat obiectul. Demn de reţinut este faptul că unul dintre ei se numea chiar Petre. Arheologul care a publicat descoperirea întâmplătoare, Adrian Rădulescu (în revista „Pontica”, nr. 3, 1970), menţionează aceste lucruri, dar fără a devoala toată povestea. Pe aceasta o aflăm însă din autobiografia lui Petre Diaconu. La sfârşitul campaniei arheologice din 1967, după plecarea arheologilor, pe secţiunile arheologice făcuseră „control” purceii sătenilor din Capidava. Malul dinspre apă rămânând liber, a fost asaltat de râmători și de aici s-a rostogolit urciorul nostru spre malul Dunării, fiind găsit de săteanul Petre din Topalu. În baze tipologice, vasul ceramic se încadra urcioarelor amforoidale, de veche tradiţie romană, aparţinând însă, cu destulă probabilitate, secolului X, mai exact celei de a două jumătăţi a acestuia. Garnizoana romană fusese retrasă din cetate la începutul veacului VII, când Imperiul romano-bizantin şi-a abandonat provinciile balcanice în mâinile barbarilor; pe locul garnizoanei – o superbă faleză înaltă a Dunării – s-au aşezat locuitori paşnici, trăind în modeste bordeie, sub autoritate bulgară. După prăbuşirea Primului Ţarat bulgar, după 971, zona reintră sub autoritate bizantină; acesta este contextul în care vasul a fost produs, fiindcă detaliile tehnice sugerează o replică locală a unor produse de lux ale epocii.
Urciorul, aşa spart cum este, se păstrează pe o înălţime de 29 cm, având un diametru maxim de 22 cm şi un diametru la bază de 11,5 cm. Pasta ceramică este nisipoasă, de bună calitate, corect arsă (totuşi, un mic segment inferior are o deformare de uscare sau de coacere); vasul a suferit o ardere secundară (deci după finalizarea producerii sale, posibil într-un incendiu), nu foarte gravă, dar pe majoritatea corpului, dând iluzia unei culori cenuşiu-închis, însă culoarea originară era brun-roşcat. A. Rădulescu considera, la publicare, că vasul a fost format pe roata lentă – instrumentul cel mai obişnuit al epocii; este însă foarte probabil fals. Deşi urmele roţii olarului se văd prea puţin (totuşi – pe segmente inferioare), simetria bilaterală a formei este prea bună pentru un produs ceramic modelat pe roata lentă. Adevărat, inciziile de pe partea mediană a vasului sunt trasate cu mâna liberă – una nu foarte îndemânatică, fără ajutorul turaţiei rapide a roţii. Desigur, este ciudat să vedem un vas format pe roata rapidă, dar decorat prin incizii orizontale – la mâna liberă. Tot Adrian Rădulescu făcea observaţia că genul acesta de recipient era de obicei glazurat, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat în cazul nostru. Este posibil ca exemplarul să fi fost considerat un rebut (mai repede un rebus), dintr-un motiv sau altul, iar unul dintre ucenici să-şi fi exersat pe el îndemânarea decorativă şi ştiinţa scrierii secrete. Urciorul amforoidal – asemănător deci formei unei amfore – nu era o raritate, în sine. Neobişnuită era însă decoraţia sa. Imediat sub gâtul acum spart s-au realizat, prin incizii vălurite – o modă a epocii –, patru panouri verticale, ca nişte metope (patru fiind un număr important pentru simbolistică, el reprezentând și colțurile pământului, dar și vârstele acestuia), pe care apar grupuri de semne, cu litere greceşti, împărţind deci registrul superior al decoraţiei în patru sferturi.
Urmând desenele lui Adrian Rădulescu, aceste sferturi poartă următoarele inscripţii: (1) ΜΘ, unul sub altul, adică M(ήτηρ) Θ(εοῦ), respectiv „Maica Domnului” (2) ΝΗ – de citit în continuare cu următorul – NHKO (3) ΚΟ – de citit în continuarea anterioarei – NHKO (victorie?) (4) (un simbol (cismă?) – trimitere la zeii care vor juca hora peste noi, peste planetă (în teasc), la ceas de cataclysm cosmic)). Dacă prima pereche de simboluri nu face probleme, fiind obişnuită în epigrafia de la finalul antichităţii şi zorii epocii medievale, având un conţinut religios creştin neîndoielnic, celelalte grupaje pun probleme de interpretare. O posibilă lectură este NIKA – „victorie (prin credinţă)” (dar în bustrofedon, citit în oglindă, poate fi „A – Chin” (Chin – A), ca și chinuri ale Facerii din Nou, ale Nașterii Noii Creații), dar cercetătorii văd aici problema unei duble greşeli ortografice; prima este înlocuirea lui „I” cu „H” („Eta”, care în epocă se citea „I”), şi ar fi normală pentru un vorbitor a cărui limbă nativă nu face diferenţa între vocale scurte şi lungi (ca româna), dar părerea mea este cu totul alta. Litera „I” reprezintă ca symbol „Izvorul – Sursa” creației cerești, iar „H” reprezintă dubla apariție a lui „I” (Gemenii Divini, uniți (înlănțuiți) prin naștere), cei care reprezintă și „Hora” („ora lui H”, sau „Oh (durere) RA”, ca față nevăzută a lui RA, cea numită și RE). Pentru cea de a doua înlocuire, „Omicron” în loc de „Alpha”, Emilian Popescu (IGL, 228) a propus lectura „Νικῶ” (înving [prin cruce] – eu zic, cu înțeles de: „Respect legea și cerurile nu se vor prăbuși”), dar şi de această dată cercetătorii cred că autorul inscripţiei nu stăpânea bine limba greacă, încurcând „Omicron” cu „Omega”. Sub acest prim registru decorativ, în care apar invocaţiile creştine, există un al doilea registru, dispus orizontal pe umărul vasului, între rădăcinile toartelor, având următorul conţinut: rândul 1: „Ω Ψ Χ Φ Υ Τ Σ Ρ Π Ο Ξ Ν Μ Λ Κ •Ι• Θ : Η Ζ Ε” : rândul 2: „Δ Γ Β Α ‘ Π Ε Τ Ρ Ε”. Avem deci alfabetul grecesc, înşiruit însă, curios, în ordine inversă, de la Omega la Alpha, ceea ce, ţinând cont de valoarea simbolurilor „Alpha şi Omega” (Iisus Christos, care este „începutul şi sfârşitul”), nu poate avea decât un sens mistic – o lume care se întoarce spre originile sale neprihănite (întoarcerea la origini, la epoca de piatră, fără metale magnetice).
Taina acestui alphabet scris în oglindă este taina lumii și a vieții noastre în materie, ca symbol al celuilalt Tărâm, care apare când se va schimba sensul timpului (pasul făcut la histerezis de către tot fierul, chiar și cel din sânge). Ea reprezintă și secretul formelor fibulelor tip „ochelar”, ale imaginilor gemenilor divini așezați invers, ale formelor octogonale (tip colindeți, colaci), ale vaselor cu capac (lumile suprapuse; timpul zeilor). Din alfabetul reprezentat lipseşte doar litera „Eta”, ceea ce istoricii pun pe seama neatenţiei, dar este vorba de un cod (Codul Get, al Vechii Biserici Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali). „Eta” cu pronunția „ette”, „etta”, „itta”, este cea de a șaptea literă a alfabetului grecesc (șapte ca symbol: șapte trepte, șapte vămi, șapte încercări) și poate avea sens de „ița” din războiul ce țese timpul (sau „eTa-Ta” („eȚa-Ța”; „Ța-ța-ța, căpriță, ța!”), ca Marele Zeu Dublu așezat în șaua timpului – precum călușarii „Hărăi-șa”: „Ha – Ra – în – Șa”). Litera mare „Eta” se scrie cu simbolul „H” (Hora zeilor), cel folosit – deloc întâmplător – în registrul 1, la cuvântul Nika (în locul lui „I”; cu înțeles de „victorie”), pentru că este vorba de o Dublă Victorie a Zeului (Toporul dublu al lui Zamolxis, cele două lovituri cerești care vin de Crăciun și de Paște). Între litere apar, ici-colo, semne de punctuaţie, cunoscute din epigrafia epocii, respectiv câte un punct de o parte şi de alta a literei „Iota” („I” – Izvorul creației cerești; Izvorul Tămăduirii), puncte folosite în trecut pentru a separa cuvintele, dar care în secolele IX-X însoţesc litera „I”, în aceeaşi manieră, pe monumente epigrafice ale Primului Ţarat bulgar (semn al Vechii Biserici Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali). Sensul celor două puncte „punctează” cele două intervenții ale lumii zeilor în lumea noastră; avem de-a face cu o moarte și o renaștere. În inscripția de pe vas mai atrage atenţia apariţia punctelor duble („două puncte”) după „Tau” şi „Epsilon”, care, dacă nu se datorează cunoaşterii precare a uzanţelor scrisului grec, atunci ar putea avea semnificaţii mistice care scapă interpretării. „Tau” (sau „T”) reprezintă Tatăl și este cea de a 19 literă (noi numărăm de la 1 la 10 crescător, apoi spunem „unu – spre zece”, „doi – spre zece”, ca o întoarcere către zece (10; IO), ultimul număr ce „se întoarce” fiind acest 19. La douăzeci i se mai spune și „un pol” (alt pol?). La alfabetul reprezentat invers (în oglindă), litera Tau este cea de a șasea, reprezentând Steaua lui David (nouă întors; de două ori trinitatea; dubla lovitură; „șase, vine cineva neașteptat”). Epsilon este cea de a 20 literă, care reprezintă „un pol” (alt pol decât IO – Zece). Este „Y” („Crăciul” – Cracul (Crăciunul); „I”-ul grec, „I”-ul mincinos), ca izvor cu sursă dublă, ca semn al Celuilalt Tărâm, ca semn al trinității căreia îi suntem tributari. La alfabetul inversat litera Epsilon apare cea de a cincea, reprezentând și Degetul Mare (D – e – Get) care poate apuca, poate strânge palma în pumn (lovitura zeului). Aici se termină primul rând al inscripţiei cu alfabetul, fiindcă literele deja dăduseră ocolul urciorului, aşa că olarul a trecut pe rândul doi, unde scrie cele patru litere rămase – primele patru litere ale alfabetului elin (de fapt el semnalizează închiderea unei lumi (la litera 19) și coada (cozionul, cozia) ce ne va trage în cealaltă lume ce va începe (litera 20, un alt pol), apoi pe rândul următor „instituie” noua lume cu cele patru colțuri (litere; Li – Terra) ale sale (Lumea inversată).
Urmează un apostrof – obişnuit pentru a separa propoziţii diferite – apoi scrie, în ordinea firească, de la stânga la dreapta – PETRE, probabil chiar numele său (cu înțeles de „Piatră”, ca semn al Nemuririi, al Veșniciei; „P – e – Trei”, pentru că „P = Născătoarea, Gravida Cerului; ca symbol al statuilor, al oamenilor ce „vorbesc” dincolo de timp, ca semn al urmelor de amprente palmare roșii ce apar pe stâncile din peșteri – ultim strigăt al unei lumi dispărute, când s-au prăbușit cerurile; zeul Mitra se naște din piatră). Acest nume, obsedantul „Petre”, este desigur motivul pentru care istoricii au devenit foarte atenţi. De ce? El face parte din setul de nume sfinte, evocând pe întâiul Apostol şi întemeietor al Bisericii oraşului etern – Roma, Sfântul Petru. Forma numelui, însă, este greu de derivat din greceşte, Πέτρε putând fi, eventual, forma de vocativ pentru Πέτρος, însă o semnătură la vocativ ar fi ceva neobişnuit pentru un grec (Rădulescu, 1970, 267). Ceea ce pare să fi scăpat cercetătorilor, până acum, este posibilitatea ca Πετρε să fie, într-adevăr, un vocativ, adică o invocaţie a Sfântului Părinte al Bisericii – apostolul Petru, protector al pescarilor (pește – RA) – deloc de mirare într-un sat de pe malul Dunării unde au locuit urmașii Geților de Aur primordiali.
Nu este deocamdată clar dacă în bisericile grecofone exista, în veacul al X-lea, practica invocării celui care a pus bazele celui mai puternic episcopat creştin, cel al Romei, dar care era şi rivalul cel mai consecvent al patriarhiei de la Constantinopole; inscripţia pare oricum făcută de un mirean. Desigur, obiecţiile aduse ipotezei că cel care a făcut înscrisul ar putea fi elenofon rămân valabile, datorită lacunelor repetate de ortografie greacă. Meşterul ar fi putut fi, desigur, şi slav, dar atunci s-ar fi semnat Petar, sau Piotr, nu Petre, care aduce o consonanţă inconfundabilă, specifică doar numelor româneşti. Ideea este că alfabetul grecesc, latin, egiptean, slavon au derivate cu toatele din Codul Get inițial și inițiatic, cel care a fost făcut dispărut, ca și aproape toate scrierile despre geto-daci. Să recapitulăm povestea acestui artefact: un sătean din Topalu, pe nume Petre, găseşte o ulcea pe sectorul arheologic tocmai părăsit de Petre Diaconu, arheologul născut la Suneci, lângă Silistra, iar pe ulceaua veche de o mie de ani scria, cu caractere greceşti, tocmai numele lor – Petre. Se întâmplă să fie această descoperire, probabil, cea mai veche mărturie scrisă de limbă română veche. Dacă Dumnezeu poate vorbi și dintr-o tufă aprinsă de fulger, atunci cu siguranţă poate sălăşlui și în bazarul coincidenţelor pe care le întâlnim în viața noastră de zi cu zi.
Lasă un răspuns