Eveniment fotografic…

De curând, a avut loc un eveniment care merită consemnat. AFIAP din România, care este o ramură a FIAP (Fédération Internationale de l’Art Photographique), cu sediul în Elveţia, a organizat International Salon of Photographic Art, unde cei mai buni fotografi români şi străini, participanţi la competiţie în anul 2016, au fost premiaţi. Premiile au purtat marca FIAP şi AAFR. Evenimentul a avut loc în sălile elegante ale Observatorului Astronomic din Bucureşti, recent renovat. M-a atras ideea de a vedea la lucru, cum se spune, Elita fotografilor din România, în primul rând, deşi surpriza a fost să văd mai mult fotografii aparţinând unor străini decât români. Din 36 de lucrări expuse, toate la aceeaşi dimensiune şi pe trepiede de lemn, doar 13 aparţineau românilor. Dar medalia pentru cel mai bun artist a fost acordată lui Sebastian Vasiu (România).

Prezentările, strigările şi înmânarea premiilor au aparţinut sufletului acestui Salon, d-lui Eugen Negrea, preşedintele AFIAP. Au mai luat medalii de aur Djordje Vukicevic (Serbia) şi Efstratios Tsoulellis (Grecia), la secţiunea Color. La secţiunea Monochrome, aur a mai luat, pe lângă Vasiu, nord-irlandezul Judy Boyle. Au mai fost şi medalii de argint şi bronz. Iar toţi expozanţii au primit câte o menţiune onorifică, dar în lipsă în cazul artiştilor străini, care erau de pe tot pământul: India, Polonia, Hong Kong, Ungaria, Argentina, Bulgaria, Vietnam, Italia, Sri Lanka, Anglia, Finlanda, Korea, Arabia Saudită sau Israel. Iată avantajul de a aparţine unei Asociaţii Internaţionale!

Sebastian Vasiu a fost prezent cu o fotografie monocromă, numită By the river, un expresiv peisaj mioritic, cu râu, căpiţe şi cai, luat de pe un deal. De altfel, toate fotografiile expuse aveau o singură direcţie, să fie pline de expresivitate, de poezie, de elemente artistice. Însă, tehnic, erau naturaliste, fotografii pe bază de instantaneu sau prin descoperirea unui peisaj sau portret cât mai interesante, dar fără ca artistul să fi contribuit într-un fel la crearea acelui peisaj sau portret din cadru. Meritul lui este că l-a găsit în realitate. Foarte puţine fotografii ne-au dat impresia că autorii lor s-au folosit de regie în cadru, cum spun cineaştii, adică nu am văzut compoziţii, decoruri lucrate sau unghiulaţii insolite. O încercare în acest sens poate fi lucrarea Strigăt de Laura Stoica, însă aici avem un colaj, căci portretul unei femei care strigă, aflată într-o ramă, e suprapus peste un peisaj decorativ.

Aşadar, maniera de a fotografia este clasică, pe bază de spontaneitate şi fotografiere directă, fără creaţii de studio sau laborator. Tehnica plein air. Sursa de lumină principală era dată de natură, de soare sau de stele, fiindcă au existat şi fotografii nocturne. Tot ansamblul era însă interesant, crea o atmosferă estetică plăcută, însă pe linia clasică, totul cuminte şi disciplinat, nimic şocant, nici o deviere de la regula impusă probabil de concurs. Deci inovaţie în cadrul regulilor, în cadrul ramei impuse de competiţie. Am fi vrut, desigur, să vedem şi altă latură a artiştilor, capacitatea lor de a lucra pe suprafeţe mari, dar mai ales de a crea poze artistice din imaginaţie, cum ar fi fotografia abstractă. Nici o poză nu era o compoziţie complexă, adică nu avea regie în cadru.

Majoritatea artiştilor fotografi din America, unde arta fotografiei este regină în galeriile newyorkeze, loc pe care îl frecventez asiduu în ultimii ani, concep în studio o fotografie după un scenariu. O fotografie este ca un mic film, dar mai importantă decât filmul, fiindcă filmul are şansa de a mişca imaginea, de a o face mobilă, de a surprinde obiectul din mai multe ipostaze. Ceea ce poate fi şi un handicap, fiindcă o destramă. Pe când fotografia trebuie să esenţializeze totul, să surprindă într-o imagine caracteristică un întreg complex. Fotografia este o artă foarte specială, în ciuda popularităţii ei, care o face să pară simplă, la îndemâna oricui. Nu este aşa. Arta fotografei constă în abilitatea de a capta detaliul semnificativ din realitate. Iar acest nucleu de bază a fost mult augmentat cu valenţe noi, în funcţie de evoluţia tehnicii, a materialelor şi mai ales de tendinţa spre sincretism a artei, care a impus genul art installation. Fotografia face parte prin definiţie din această evoluţie. Să ne gândim numai că ea a apărut ca o nevoie a omului de a se imortaliza pe sine, înlocuind portretul plastic, concurând arta de şevalet, dar şi anticipând mişcarea imaginii, adică filmul. Are deci calităţi cu totul excepţionale. Iar noua tendinţă în arta fotografică, aşa cum rezultă din expoziţiile americane, este realizarea fotografică a unei picturi cinematografice. Fotografia competiţională trebuie să aibă şi picturalitate, dar să sugereze şi mişcare sau o ambianţă cinematografică.

De altfel, filmul american datorează totul fotografiei, aşa cum am avut ocazia să arăt în cronicile şi cărţile mele, în special în FINE ARTS IN AMERICA. Aici aş indica celor ce caută performanţa, articolul „Uimitoarea artă a fotografiei”, uşor de găsit pe internet. Iar pentru cei ce doresc să afle ce înseamnă şcoala fotografică din America, le recomand textul despre International Center of Photography.

Aşadar, fotografia, ca artă, depăşeşte simpla înregistrare, pe care azi, datorită tehnicilor digitale, cum ar fi selfie, o poate realiza oricine, căci se referă la sinea unui individ, de unde şi self-portrait, adică autoportret. Dar self mai înseamnă şi automat. Ceea ce trădează faptul că aparatul este cel care acţionează singur, e făcut să te ajute fără să-ţi baţi capul. E suficient să mergeţi într-un loc ca Times Square, de pildă, sau pe o faleză precum Coney Island, şi veţi vedea că toată lumea face poze, cu mic cu mare fotografiază şi se fotografiază în draci. Prin urmare, artistul fotograf, care a fost eliminat de la nunţi şi botezuri, sursa de câştig a fotografului român, mai are azi un adversar, această concurenţă consumistă, în care toată lumea face poze.

Fotografia a ajuns să facă parte din poşeta personală a fiecăruia, aşa cum ar fi un ruj de buze, un pix sau un card. A devenit indispensabilă, congeneră vieţii cotidiene. Însă nimeni dintre aceste milioane de fotografi amatori nu ajunge într-o galerie dacă nu depăşeşte stadiul de înregistrare primară, al cărei succes se datorează construcţiei aparatului de fotografiat, nu omului, creativităţii sale. O fotografie într-o galerie înseamnă un eveniment nou în istoria artei fotografice, ea indică stadiul la care au ajuns artiştii fotografi ai lumii.

Am vizitat numeroase studiouri ale artiştilor fotografi. Ei concep o fotografie ca pe un scenariu de film, cum am spus, ca pe o poveste, cu un personaj adesea celebru, în relaţie cu obiectele. Am comentat nu o dată albume de artă în care subiectul este vedeta, precum Lady Gaga, realizat de fotograful personal al cântăreţei, Terry Richardson, sau ultimul album al lui Kate Moss, care este şi un excelent fotograf, cum am putut constata când i-am văzut expoziţia de la Danziger Projects Gallery. De regulă, artistul se concentrează pe o idee sau pe o temă, cum ar fi, de pildă, copiii şi natura, aşa cum face genialul Ruud van Empel, care alătură copii de rase diferite, armonizându-i în decoruri naturale exotice, realizând o lume magică. Sau tema poduri, podurile lumii, cum a făcut Deirdre Allinson. Ea călătoreşte în toată lumea şi fotografiază poduri. Sau la MEMORIAL, locul unde a avut loc tragedia turnurilor gemene, am văzut un album dedicat câinilor care au ajutat la salvarea de vieţi omeneşti. Ceva fantastic, de neimaginat! Fiindcă în America, trebuie să o spun clar, cea mai apreciată este fotografia-document. La alte forme de expresie fotografia are concurenţă serioasă, dar la fotografia-document estre imbatabilă. Nimic nu poate reda mai bine, mai dramatic, mai autentic şi deci mai convingător războiul civil din America, de pildă, din timpul luptei lui Marin Luther King, ca documentul fotografic, aşa cum am putut vedea într-o expoziţie de neuitat a lui Charles Moore, un faimos fotograf, la Steven Kasher Gallery. Nu-l pot alătura decât altei notorietăţi mondiale, Robert Capa, cel care a generat leagănul experimental al artei fotografice, International Center of Photography, unde îngemănarea dintre fotografie, pictură şi sculptură este la ea acasă.

Mereu am scris despre expoziţiile fotografice şi plastice din New York cu gândul la artiştii români, să le fiu de folos, fiindcă handicapul lor, în pofida talentului generos, este lipsa de informaţie, lipsa de cultură. Or azi, nu poţi concura în acest domeniu fără cultură. Ea face diferenţa.

Şi mă gândesc la tendinţa cea mai importantă în arta fotografică americană actuală, competiţia cu istoria picturii. Am văzut încercări fantastice de a transpune în fotografie, prin sofisticate tehnici digitale, la dimensiuni uriaşe, operele lui Dürer, Leonardo, Bruegel, Vermeer, Rembrandt sau Van Gogh. Este o nouă viaţă care i se dă artei plastice mondiale, fiindcă totul s-a făcut, dar se reface şi se face altfel. Este un mare câştig estetic. Efectele sunt formidabile, fiindcă bătălia este cu calitatea, de a nu cădea în kitsch. Graniţa dintre calitate şi kitsch este ca aceea dintre adevăr şi minciună, adică un lat de palmă, aşa cum spune un proverb românesc. A nu cădea în kitsch este o performanţă, iar acest lucru se datorează culturii artistului.

Durerea mea este că artiştii români, plasticieni şi fotografi, foarte talentaţi, nu sunt racordaţi la nivelul artei mondiale, de aceea le şi lipseşte viziunea, proiectele de amploare. Am căutat să-i ajut pe unii, să le favorizez expoziţii la New York, dar ei au eşuat datorită unei boli speciale la români, descurcăreala, ciubucul, aranjamentele de culise. La marea performanţă se ajunge fără obsesia celebrităţii şi a banului! Fotografia este un limbaj fără graniţe. E o şansă imensă să fii racordat la universal fără obstacolul limbii, pe care îl are un scriitor. Însă condiţia sine qua non este calitatea materialelor pe care fixezi imaginea. Toţi vor să fie originali, dar arta fotografică sau picturală e pe bază de materie. Fantezia se brodează numai pe suport material.

Artiştii cu care am discutat la Salonul Fotografic Internaţional de la Bucureşti erau complet dezinformaţi. Ei nu ştiu nimic din ce de întâmplă dincolo de gardul lor. Nici unul nu a auzit de un titan ca Alfred Stieglitz, de pildă, artistul fotograf care i-a organizat lui Brâncuşi prima personală la New York, în 1910. Dar de prietenul său, Man Ray? Dar de alt mare fotograf, tot prieten cu Brâncuşi, Edward Steichen, cel care i-a achiziţionat primele lucrări? Nu mai vorbesc de artişti contemporani, titani şi ei, ca Andy Warhol, Robert Mapplethorpe sau Cindy Sherman. Poate exagerez, dar eu nu am cunoscut artişti fotografi români care să depăşească ceea ce 90 la sută dintre noi pot face. Din cei 10 la sută neobişnuiţi, nu reuşesc să pătrundă în galeriile internaţionale decât 2 la sută şi poate nici atât.

Competiţia este nemiloasă. Concurenţa este fantastică. Din 1500 de galerii câte are New York-ul, peste 500 expun artă fotografică. Şi sunt artişti din toată lumea. Şi ca să intri în competiţie trebuie să vezi, înainte de toate, ce fac ei. Cu ceea ce am văzut la Salonul de acasă, artiştii nu au nici o şansă să fie invitaţi acolo să expună. Ei trebuie să-şi plătească expoziţiile, dar până la acest pas, ar trebui să convingă guvernul să-i ajute să aibă condiţii de lucru, studiouri în primul rând. Şi materiale de calitate. Altfel… Dar poate că viitorul mă va contrazice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*