„Ediție incendiară”

Nu parafrazez pe nimeni și nici nu-mi place ideea, dar nici stilul superlativ-agasant-acroșant care-mi sună când hodorogit ca o darabană de bâlci provincial, când strident ca un tinitus de sindrom vertiginos. Numai că reacțiile aproape simultane cu discursul lui Gabriel Liiceanu în Parlamentul European de săptămâna trecută m-au trimis din nou cu gândul la pateticul Nae Cațavencu. Entuziasm sindicalist, patriotism redundant: Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne mă gândesc… la ţărişoara mea… la România… la fericirea ei!… la progresul ei!…la viitorul ei!

Caragialescul nostru parcă destinal, subterfugiu tranzitoriu, recurent și ipocrit. Și totuși merge și astăzi; aceeași partitură, același libret ‒ doar distribuția e alta, mereu alta. Mi-aduc aminte că o reacție similară reușea să stârnească, în vremea „tătucului” PSD-ist, prin 1996, Horia-Roman Patapievici cu  Politicele lui. De data aceasta, Liiceanu vorbea în Comisia de Libertăți Civile de la Bruxelles așa cum ar fi făcut-o cu aceeași determinare în perioada interbelică și rivalii brătienilor dacă România ar fi fost pe atunci membră într-o organizație europeană care să o ajute. Dacă ne debarasăm analiza de patetismul caragialesc care a trezit patriotismul  unora și dacă mergem la textul lui Liiceanu, nu cred că membrii comisiei aflau ceva nou față de ceea ce se știa de la București din alte surse. Liiceanu are însă stil ca și Patapievici, ca și Pleșu și ca atâți intelectuali rasați. Și, în fond, Liiceanu nu a spus nimic mai mult decât Cantemir, decât Drăghicescu, decât Motru, decât Cioran.

Un sentiment potrivinic elitei (Noi muncim, nu gândim ‒ vă mai amintiți?), elită care nu mai are răbdare și pune necruțător degetul pe rană și bine face. O pledoarie pentru moralitate ni se cuvine  ca dușul de dimineață, ca rugăciunile începătoare, ca privitul în oglindă și ca spălatul pe dinți, dar care a stârnit aplaudacii partidului majoritar. Personal nu pot să decantez din această reacție de respingere cât este solidaritate cu liderul de partid și cât este grijă nedisimulată pentru imaginea României în lume. Merg la sursă și citesc atent: Nu aș fi venit aici ca cetățean al unei țări de zece ani membră a UE dacă nu mi-aș fi simțit valorile democrației sever amenințate. Nimic mai corect! Și în cinci puncte se face un remember de context: corupția care plasează România pe un loc dezonorant, dar care, cât timp rămâne generică, nu supără pe nimeni la ea acasa: Ce, alții nu au corupție? Liiceanu, cu o respectabilă judecată cauzală, repetă doar: Guvernul Năstase mai la început, numele lui Liviu Dragnea mai apoi, legat de condamnarea lui în competiție cu dorința de a accede și de a se face pentru asta cu orice preț tabula rasa.

Spunea Liiceanu o noutate la PE când rostea: Președintele PSD Liviu Dragnea – condamnat penal și cu un dosar penal – și-a asumat conducerea Camerei Deputaților, iar președintele ALDE Călin Popescu Tăriceanu, cu un dosar penal, a rămas președintele Senatului. România are în fruntea celor două camere condamnați penal sau cu dosar penal. Douăzeci dintre membrii parlamentului sunt urmăriți penal, trimiși în judecată sau condamnați…(?) Concesivi de dragul imaginii țării, găsim că trebuie să ne mocirlim rufele în aceeași zoaie a toleranței. Și apoi cele câteva sute de mii de protestatari din februarie, stârniți de Ordonanța 13, nu aveau aceeași temere ca și Liiceanu?  Nu am nicio îndoială că Liviu Dragnea ‒ spunea el la Bruxelles ‒ precum si colegii lui de partid și coaliție pentru a scăpa de pușcărie și pentru a-și salva averile, nu s-ar da înapoi de la nimic. De la președintele Iliescu, arhitectul mineriadelor și pâna la actualul șef al PSD, trecând prin Guvernul Năstase și Ponta – Ponta, expremierul autor al unei lucrări de doctorat plagiate – au făcut din Romania, jefuind-o fără scrupule, poate cel mai sărman popor din Europa. Tinta numărul unu a acestor oameni sunt Parchetul General și DNA ‒ după rațiunea „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei, 26.31). I-a răspuns patriotismul de paradă! Ce va consemna evaluarea lui Tudorel Toader în aceste condiții s-ar putea să nu dea satisfacție celor care vor demiterea Laurei Codruța Kövesi pentru că valul de atacuri la adresa ei ar putea fi foarte bine contracarat, dacă nu de performanțele parchetului pe care îl conduce, măcar de opiniile presei internaționale legate de anticorupția românească, în situația în care și ministrul justiției recunoștea la Bruxelles nefirescul adoptării Ordonanței 13.

Un nefiresc suspectabil, tot așa cum nefirească ar trebui să i se pară și această ofensivă concertată împotriva șefei DNA. Lucrurile însă  își vor urma cursul în Parlament, sub protecția majorității lejere cu care se legitimează PSD și cu care își poate urma interesele. Personal, cred că Liviu Dragnea, cum nu a făcut-o nici până acum, nu va da în judecată pe nimeni, dar nu mă aștept să se avânte cu bărbăție nici în problema secuimii, nici în cea basarabeană ‒ cu adevărat probleme românești ‒, ci, sub presiunea mișcărilor care îi scapă controlului, dar pe care le presimte cu flerul lui infailibil, își va face simțită prezența doar în hârjoneala de rutină cu Klaus Iohannis, tot mai lipsită de conținut și de motive. În schimb el simte cum se agită vanitățile și frustrările atât în Alianță cât și în propriul partid, încât traiectoria sa de lider PSD, cu evoluția ei vertiginoasă, s-ar putea frânge spectaculos sub semnul unei zodii nefavorabile, fiindcă nici Guvernul nu se grăbește să iasă cu o replică tranșantă vis-a-vis de delcarațiile de la Bruxelles, nici FMI nu a constatat un curs optimist al economiei, nici Ponta nu s-a resemnat, nici leul nu se echilibrază în raport cu euro… Cel mult mai putem avea vreo comisie de cercetare parlamentară, gen Nana,  privindu-i pe tehnocrații lui Cioloș sau cine știe ce altă ediție incendiară pentru liniștea electoratului PSD.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*