În momentul în care 84 de academicieni au ieșit public cu un adevărat Apel către națiune, când țara părea că se rupe între două extreme ale înțelegerii, acceptării și comunicării, în fapt, între o piață, aproape în sensul nemetaforic al mahalalei, și o agora mult prea liberală în formele ei de exprimare, „boșii” de la Academie s-au dezis… Nu, nu erau de acord cu apelul ce chema la unitate națională, la trezirea țării pentru a nu cădea pradă unor manipulări ce ar fi putut avea consecințe dezastruoase. Chiar dacă, privind înspre anul jubileului unirii, și comparând cu încercările deloc puține de a ne sfărâma sau, măcar, denigra, ca neam și țară, unitatea, Apelul reprezenta o declarație istorică făcută într-un moment ce ar fi putut pune între cele două piețe o răscruce istorică.
Apelul a fost atunci o punte între două maluri. Chiar dacă nu curgeau încă șuvoaiele de dezunire între noi, era un avertisment despre destinul spre niciunde spre care am fi putut aluneca într-o clipă de rătăcire al oricăreia dintre cele două piețe, sau al amândurora, ca „unitate întru dezunire” (tendință sub care s-au tot insinuat detractori în procesele lor de persuasiune, manipulare și provocări fățișe!).
Sigur, șefii instituției erau atunci deranjați, probabil și presați, de presupusele conotații… politice ale apelului. O insinuare a interesului politic, de fapt, al veșnicei marote de tip camarilă, „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”, pe care doar ei au găsit-o printre rândurile celor 84 de academicieni semnatari. Au citit-o pesemne și în traducerea trimisă de la „centru”, la presiunea partidului de guvernare care le finanțează ceea ce, în mare parte, și pentru mulți titulari, rămâne doar o sinecură.
Și chiar dacă scrisoarea academicienilor se constituia într-un apel al îndemnului „Prin noi înșine!”, căci, doar noi, singuri, ne putem veghea valorile, doar noi (singuri, dar uniți), putem sta de veghe la integritatea fruntariilor țării, ca for, Academia s-a dezis.
Sigur, Academiei, „șefimei” ei!, îi rămâne meritul că măcar nu a trecut la sancționarea semnatarilor, chiar dacă asta părea că va urma, o vânătoare (academică!) de vrăjitoare, doi dintre academicieni luându-și de grabă tălpășița de pe lista asumată inițial.
Acum, instituția revine! De data aceasta propunând „o strategie pe termen lung pentru România”, pe care, previzibil, o vrea asumată prin consens „de întreaga clasă politică” și avansând proiecte pentru reconstrucția internă în spiritul (asumat, de data aceasta!) al doctrinei brătienilor „Prin noi înșine!”.
Dar, spre deosebire de Apelul academicienilor, care măcar creiona o punte de refugiu pentru a nu fi luați de apele detractorilor, această strategie pune doar un semn de întrebare care va fi dublat de semnele de întrebare ale evoluției noastre europene.
Și nu pentru faptul că într-o Europă comună să faci o strategie în care să te bazezi doar pe sine, sigur, la nivel teoretic, pentru că, deși Academia clamează că „avem toate resursele”, în fapt, tocmai pentru acele resurse ar trebui să lupte pentru a convinge clasa politică să le recupereze, ci pentru sensul pe care șefii instituției o dau unei strategii „pe termen lung”, care ar cuprinde „vreo patru sau cinci cicluri electorale” (destul de imprecis, și cacofonic, pentru un for științific, vorba aceea, măcar Apelul academicienilor viza clar un moment!), un sens care ne aruncă la marginea Europei prin invocarea acestei strategii ca plan „de post-aderare a României la Uniunea Europeană”.
De ce să ne lăsăm așezați, ba, tocmai de Academia Română, în continua postură de sărăntocii și cerșetorii construcției Europene? Care dintre țările membre, chiar dintre ultimele valuri, își promovează interesele cu fruntea plecată, ca prezență sub forma „post-aderării”? Suntem într-o mare familie! Punct. Nu într-o post-aderare! Suntem în proces de dezvoltare dimpreună, chiar dacă nu la vitezele dorite, nu atârnăm de pragul ușii cu teme de „post-aderare”. Sigur, e deja clasic și caragialistic, felul în care „prin noi înșine” ne facem răul cel mai mare… Prin care singuri ne frământăm căciulile în pragul casei europene. Dar tocmai Academia Română să vină să vorbească despre noi, în UE, ca proces de post-aderare, să ni-l mai și prescrie, chiar pe următorul „termen lung”, e deja cam mult.
De altfel, printre multe lucruri de bun simț, în paginile strategiei se găsesc și urmele unor elefanți rămași în mentalități pe care le-am mai și finanțat 27 de ani. Pentru că a propune „scăderea exodului creierelor prin obligarea absolvenţilor de facultate care au studiat pe locuri subvenţionate de la buget să muncească în ţară pe o perioadă egală cu durata studiilor universitare, iar în caz contrar, să restituie banii cheltuiţi de stat pentru pregătirea lor” nu prea se potrivește cu libertatea de circulație, cu dreptul de a decide și a alege. Dacă tinerii nu își găsesc în țară un loc corespunzător pregătirii?! Pentru că strategia impune doar obligația absolvenților de a munci în țară pe o perioadă egală cu durata studiilor, dar nu și pe cea a statului de a asigura locuri de muncă specifice pregătirii! Și ce vom face dacă România va deveni ea un captator de minți? Vom notifica guvernele din țările din care vin aceștia ca, pe lângă prezentarea de acte similare diplomelor de bacalaureat, să facă dovada că și-au achitat studiile?
Or, este ilar ca într-o strategie pe care vrei să o urmeze și alte generații să lași astfel de fantoșe ale trecutului. Sau poate Academia ar trebui să-și angajeze un „cap limpede”, dar din altă sferă, care să elimine feluritele reminescențe…
Lasă un răspuns